asupra canonului 101 al Sinodului Trulan (quinisext) 691-692, 

privitor la rânduiala primirii Sfintei Împărtăşanii

Rostul sinodului desfăşurat în Constantinopolul anilor 691-692, la convocarea împăratul bizantin Iustinian al II-lea (685-695 şi 705-71), sub titlul de «al doilea sinod trulan» – după numirea sălii boltite a palatului imperial în care se ţinuse în condiţii similare cel de-al şaselea sinod ecumenic, a fost acela de a ratifica un număr de 102 canoane cu caracter disciplinar liturgic şi doctrinar, care nu fuseseră încă definitiv redactate şi proclamate la încheierea sinoadelor constantinopolitane precedente.

Recunoaşterea unei autorităţi egale a întâistătătorilor Constantinopolului cu cei ai Romei, condamnarea celibatului preoţilor promovat de Biserica Romană, corectarea unor practici şi obiceiuri apusene privitoare la sărbători şi posturi, au dus la refuzul occidentalilor de a recunoaşte validitatea şi autoritatea Sinodului Trulan. Pentru motivele arătate teologii latini au contestat caracterul ecumenic al sinodului, iar la momentul încheierii lucrărilor, fără a avea legitimitatea necesară, papa Serghie al Romei, într-un mod cu totul injust, a acuzat lipsa de autoritate canonică a celor peste două sute de episcopi răsăriteni participanţi, refuzând să semneze documentele sinodale care i-au fost trimise spre semnare. Biserica occidentală nu a recunoscut niciodată cele 102 canoane disciplinare ale acestui sinod, deşi anumiţi episcopi romani, precum papii Constantin, Adrian I sau Ioan al VIII-lea s-au arătat deschişi în a observa formulele discutate la Constantinopol, în măsura în care acestea nu ar contrazice decretele Romei. Neacceptarea de către Biserica Romană a rezoluţiilor încheiate la anul 692 se înscrie între primele semne ale unei fracturi spirituale, canonice şi doctrinare ce avea să se adâncească semnificativ între Răsărit şi Apus până la ruperea definitivă din 1054.

Acest sinod, numit şi «quinisext» (adică al cinci-şaselea ecumenic), a fost considerat ca o întregire canonică a sinoadelor din anii 553 şi 680-681 de la Constantinopol, reprezentând în istorie un moment decisiv al afirmării viziunii de administrare a autorităţii Bisericii, dar şi un moment de construcţie, de sinteză şi de evaluare a resurselor canonice ale ei. Sinodul a consemnat, a studiat şi observat întreaga literatură canonică anterioară, în dorinţa de a oferi Bisericii un instrument disciplinar, cu ajutorul căruia să fie ocârmuită viaţa bisericească de aici înainte.

Tezaurul canonic alcătuit de Biserică dintru începuturi şi până la Sinodul Trulan, în temeiul înaltei autorităţi sinodale aşezate la Constantinopol sub lucrarea Duhului Sfânt, prin canonul 2 al acestui sinod a primit o deplină confirmare (pecetluire) adică o deplină recunoaştere (fără înnoire ori strămutare), aceasta însemnând de fapt prima codificare canonică a referinţelor sinodale existente la acea vreme, precum şi a rânduielilor stabilite ocazional de un număr de Sfinţi Părinţi în legătură cu problemele practice ale vieţii bisericeşti.

Colecţia celor 85 de canoane cărora li se atribuie titlul de apostolice, apoi canoanele adoptate de sinoadele ecumenice de până atunci, precum şi cele emise de autoritatea unor sinoade particulare cum sunt cele de la Cartagina (256 şi 419), Ancira (314), Neocezareea (315), Gangra (340), Atiohia (341), Laodiceea (343) Sardica (343), Constantinopol (394), dar şi multe dintre normele enunţate de Sfinţi Părinţi precum Dionisie al Alexandriei (†264), Grigorie Taumaturgul al Neocezareei (†270), Petru al Alexandriei (†311), Atanasie cel Mare (†373), Vasile cel Mare (†379), Timotei al Alexandriei (†385), Grigorie de Nazianz (†390), Amfilohie de Iconiu (†395), Grigorie de Nyssa (†395), Teofil al Alexandriei (†412), Chiril al Alexandriei (†444), Ghenadie al Constantinopolului (†471) primesc acum o consacrare generală în Biserică.

Sinodul Trulan se distinge prin felul în care se pronunţă asupra caracterului de autoritate al hotărârilor sinodale anterioare, prin măsura de a confirma valoarea unui tezaur canonic fundamental care să confere coerenţă legislaţiei bisericeşti ulterioare, dar şi prin faptul că emite cel mai mare număr de canoane dintre toate sinoadele ecumenice.

Caracteristica importantă a acestor construcţii canonice este aceea de a surprinde sensuri definitive ale definiţiilor. Autoritatea canonului rezidă tocmai din calitatea lui de a rămâne peste timp neschimbător. Tocmai acest caracter permanent valid al normei canonice face ca doctrina canonică ortodoxă să nu cunoască acte ale abrogării, acte prin care să desfiinţeze sau să scoată din vigoare părţi ale unor canoane ori canoane în întregime. Canonul 2 al Sinodului Trulan arată în final că „nimănui nu îi este îngăduit a strica canoanele cele mai înainte arătate, ori a lepăda (a abroga sau a părăsi), ori a primi în afara celor stabilite (arătate) alte canoane mincinos intitulate de către unii că le-au alcătuit (canoane falsificate) şi care au încercat să precupeţească adevărul. Iar dacă cineva s-ar prinde înnoind vreun canon din cele zise sau încercând a-l surpa (a-l desfiinţa), să fie învinuit primindu-şi osânda precum rânduieşte un asemenea canon împotriva căruia a greşit…”

Asumându-ne relevanţa unui efort de conformitate între sensul explicit al normelor canonice şi practica uzuală a Bisericii, vom pune în dezbatere, adică în studiu, o problemă deosebit de sensibilă, privitoare la rânduiala primirii Sfintei Împărtăşanii, arătată în canonul 101 al Sinodului Trulan.

Prezentul referat propune aşadar cercetarea considerentelor care au condus la alcătuirea acestui canon, dar va evalua şi valenţele practicii liturgice actuale privitoare la Împărtăşire, pentru a defini corect premizele concordanţei viabile între canon şi realitatea trăită acum.

O primă lectură a canonului penultim al Sinodului Trulan va pune conştiinţa creştinului ortodox de astăzi în lucrarea căutării unor referinţe auxiliare canonului, care să ofere tabloul unui argument sustenabil privind practica Împărtăşirii. Canonul 101 afirmă exigenţa unui fel de împărtăşire cu care credinciosul de astăzi nu s-a putut întâlni încă. Pe fondul corectării unei practici neconforme cu spiritul creştin, canonul restricţionează folosirea unor receptacule sau vase pentru primirea cuminecăturii, arătând faptul că la sfârşitul secolului VII exista în Biserică practica împărtăşirii mirenilor în acelaşi mod în care se împărtăşesc clericii astăzi în Sfântul Altar.

Iată ce spune canonul:

„Dumnezeiescul Apostol cu glas înalt numeşte pe omul cel zidit după chipul lui Dumnezeu trup şi locaş al lui Hristos. Aşadar, cel ce a dobândit vrednicia cerească prin pătimirea mântuitoare, aflându-se pus mai presus decât toată zidirea simţitoare, mâncând şi bând pe Hristos, se împreună pentru totdeauna cu viaţa veşnică, sfinţindu-şi sufletul şi trupul, prin împărtăşirea cu dumnezeiescul har. Drept aceea dacă ar vrea cineva să se împărtăşească cu Preacuratul Trup în vremea adunării (liturghiei), şi să se facă prin Împărtăşire (participare) una cu Acela, făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea harului. Căci pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase (receptacule) din aur sau din altă materie, pentru primirea dumnezeiescului dar, şi prin aceasta se socotesc vrednici preacuratei pricestanii (de preacurata împărtăşanie), cu nici un gând nu-i întărim (aprobăm) ca pe unii care cinstesc mai mult materia cea neînsufleţită şi supusă (facerii) mâinii omului, decât chipul lui Dumnezeu. Iar dacă s-ar prinde cineva dând preacurata cuminecătură celor ce aduc nişte vase (receptacule) ca acestea, să se afurisească şi el şi cel ce le aduce pe acestea”.

Dintr-o primă evaluare a rigorilor acestui canon vom înţelege mai întâi considerentele care stau drept temei al acestor prevederi, pentru a reconstitui o stare de fapt existentă în biserica sfârşitului de veac al VII-lea. Într-una dintre notele privitoare la acest canon se arată că raţiunea administrării interdicţiei de a folosi receptacule la momentul împărtăşirii ar fi tocmai aceea de a condamna trufia celor care voiau ca în acest chip al folosirii unor vase scumpe să-şi demonstreze superioritatea lor faţă de cei simpli, adică faţă de cei săraci[1]. Desigur, această prezumţie poate fi realmente credibilă, numai că fondul ipotezei acestei norme canonice lasă la îndemâna noastră şi alte perspective pe care se cuvine să le urmărim îndeaproape atât în structura externă a normei, aceasta presupunând aspectului tehnic al formulării normative, cât şi în fondul interior  – logico-juridic al prezentului canon.

Ipoteza pe care ne-o prezintă canonul 101 Trulan nu este una dedusă, nu este una supusă analogiei, ci este una explicită: „pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase (receptacule) din aur sau din altă materie, pentru primirea dumnezeiescului dar, şi prin aceasta se socotesc vrednici preacuratei pricestanii (de preacurata împărtăşanie), cu nici un gând nu-i întărim (aprobăm) ”. Această ipoteză reclamă drept nefirească deprinderea unora dintre credincioşi de a intermedia primirea Tainei Împărtăşirii cu vase din materiale diverse, procurându-şi statura unei părute vrednicii, în chip neduhovnicesc, din potrivirea imaginii lor cu natura distincţiei pe care le-ar atribui-o purtarea unui vas ales, preţios.

Canonul nu lasă expres să se înţeleagă aici că falsa socotinţă a „vredniciei” ar veni din raportarea creştinului vizat la sărăcia sau simplitatea altuia, ci prezumă că vine din grija (prost înţeleasă) a creştinului de a pregăti vase (auxiliare) de cinste, pe fondul ignorării pregătirii reale a vasului cel viu al inimii. Schiţarea unei astfel de raportări la materia intermedierii şi nu la rostul profund duhovnicesc al pregătirii lăuntrice este tradusă  ca o inacceptabilă deturnare de sens care comportă anumite nuanţe ale păcatului trufiei. Raportarea la ceilalţi credincioşi poate fi o categorie logică perfect funcţională, numai că formularea canonică nu se concentrează pe o astfel de implicaţie, ci doar pare a o sugera. O astfel de sugestie te va părăsi îndată ce vei întâlni în text argumentul repudierii neconformităţii: faptul că sunt credincioşi care s-au făcut mai mult cinstitori ai materiei neînsufleţite decât ai chipului lui Dumnezeu. Aceasta te poate conduce şi la ideea că cei ce „pregăteau” astfel de vase o făceau posibil dintr-o evlavie greşit canalizată şi nu neapărat din trufie. Gândesc aceasta pentru că, iată, nu găsim în textul canonului vreo sentinţă îndreptată împotriva chipului vreunei trufii manifeste, ci doar sentinţe acuzatoare la adresa felului unora de a cinsti materia mijlocitoare, anume receptacolul, al cărui rost în cult canonul îl desfidă chiar de la primele litere ale argumentaţiei iniţiale.

Aşadar nu trufia, ci felul exterior de a se raporta credincioşii la o materie mijlocitoare îi pare legiuitorului cu totul necuvenit, motiv pentru care conchide ferm: pe aceştia „cu nici un gând (cu nici un chip adică) nu-i întărim (aprobăm) !” 

Sentinţa aceasta a dezaprobării nu este una executorie, ci una anticipativă, una cu un susţinut reflex moral, dar care pregăteşte pronunţarea sentinţei finale ce va avea să urmeze îndată. Observăm faptul că o astfel de dezaprobare vine să se sprijine pe raţionamentul tehnic al justificării: pe aceia „nu-i întărim (aprobăm) ca pe unii care cinstesc mai mult materia cea neînsufleţită şi supusă (facerii) mâinii omului, decât chipul lui Dumnezeu”. Justificarea acestei dezaprobări nu decurge dintr-un raţionament arbitrar, ci dintr-o legitimitate născută din logica firească a oricărei minţi sănătoase de a sesiza inversarea importanţei celor două perspective: materia neînsufleţită a obiectelor folosite la intermediere (făcute de mână omenească), opozabilă înălţimii chipului lui Dumnezeu. Trebuie să vedem aici grija sinodalilor de a păstra rânduiala întreagă şi neatinsă de sensul răsturnat al vreunei semnificaţii, ori al vreunei străine lucrări, manifestându-se cu rigoare împotriva oricărei deturnări.

Tot textul canonului, mai puţin partea finală care se concentrează pe administrarea sancţiunii, pune în evidenţă distincţia necesară pe care legiuitorul o stabileşte între importanţa greşit atribuită obiectului mijlocitor (a vasului intermediar) şi ponderea pe care se cuvine a o da implicării fizice, morale şi duhovniceşti în această uniune euharistică realizată cu Hristos. Aspectul intermedierii, sancţionat de canon, nu este inconvenabil pentru conotaţia exprimării vreunei susceptibile atitudini trufaşe, ci este inconvenabil pentru caracterul substituţiei pe care o alocă: materia neînsufleţită supusă modelării, confecţionării, substituie angajamentul fizic, concret al unei participări vii în toată această lucrare de adăugare la trupul Bisericii prin împărtăşirea cu Hristos.

Marea şi cutremurătoarea chemare a primitorului conlocuirii cu Hristos, pe care sfinţii părinţi ai Sinodului Trulan o numesc „vrednicie cerească”, stă tocmai în lucrarea mai presus de natura simţitoare a unei împreună pătimiri mântuitoare cu Hristos: „cel ce a dobândit vrednicia cerească prin pătimirea mântuitoare, aflându-se pus mai presus decât toată zidirea simţitoare, mâncând şi bând pe Hristos, se împreună pentru totdeauna cu viaţa veşnică”  Împreunarea cu viaţa veşnică, în Sfânta Taină a Euharistiei, nu este o taină repetabilă ci una continuă, prin care acest „pentru totdeauna” constituie orizontul deschis spre Taina Vieţii Veşnice şi nu o finitudine încremenită, credinciosul având a explora împreună cu Hristos perspectiva unei continue înnoiri, prefaceri şi înălţări spre Înviere. Împreunarea cu viaţa veşnică, arătată (exprimată) sensibil  şi prin această recapitulativă lucrare a împreunării mâinilor în semnul crucii, deschide astfel teritoriul unei înţelegeri depline a jertfei prin conştiinţa participării efective a primitorului la Viaţa lui Hristos, dar este şi premisă pentru umplerea de El a vasului celui viu al inimii, apropierea cu mâinile fiind socotită doar ca o treaptă premergătoare acestei umpleri şi ca o tâlcuire a revărsării dumnezeiescului har.

Canonul justifică posibilitatea atingerii credinciosului de Sfinte Taine în felul arătat, vestind din primele cuvinte menirea împărtăşirii omului cu viaţa veşnică. Împreună-pătimirea cu Hristos este considerată de sfinţii părinţi a fi o înălţime la care poate fi consacrat numai omul zidit după chipul lui Dumnezeu, restaurat întru asemănarea cu El prin botez şi prin participare. Astfel sufletul şi trupul omenesc, adică persoana umană întreaga – plămădită ca şi chip al slavei lui Dumnezeu – se înfăţişează drept sălaş al venirii lui Hristos în ea, lăsând în urmă contrastul dintre măsura supra-conştientă a unei astfel de sesizări a lui Hristos în sine şi măsura celeilalte zidiri fireşti, călăuzite doar prin simţurile necuvântătoare şi neraţionale. În împărtăşirea de El vom face trecerea de la o măsură firească – a simţurilor, la una suprafirească a primirii revărsării harului şi la menirea de a fi trup şi locaş al lui Hristos, după cum ne mărturiseşte canonul în aceste cuvinte:

 „Dumnezeiescul Apostol cu glas înalt numeşte pe omul cel zidit după chipul lui Dumnezeu trup şi locaş al lui Hristos”.

          Referirea sinodalilor la calitatea omului de a fi trup şi locaş al lui Hristos este pusă sub autoritatea cuvântului apostolic:”Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh”(Efeseni 2,21-22), cuvânt pus în legătură cu făgăduinţa Domnului Hristos: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el”(Ioan 14,23).

          Această cutremurătoare minune, ca Cel ce e mai presus de zidire, căruia psalmistul îi afla sălaşul în Soare [2] – ca suprem orizont creat al acestei locuiri, să încapă în fărâma strâmtă a vieţii omeneşti, ţine de condiţia unei iubiri pe care numai Dumnezeu o poate făgădui omului în limbajul crucii, al morţii şi învierii lui Hristos. Apostolul duce această încredinţare a făgăduinţei mai departe spunând: „Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu»”(II Cor. 6,16); si în altă parte, pe noi cei ce voim a ne împărtăşi de Dumnezeu, ne întreabă zicând: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”(I Cor. 3,16; I Cor 6,19).

          În virtutea acestei făgăduinţe, cu puterea acestei chemări, dar şi sosiri a lui Dumnezeu la sine şi în sine, credinciosul primeşte locuirea aceasta a bucuriei pentru aflarea adevăratului sens al mergerii spre Dumnezeu împreună cu Dumnezeu: „Şi împreună cu El ne-a ridicat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2,6).

          Împărtăşirea cu trupul şi sângele Donului nu este un eveniment care să se circumscrie doar timpului de acum, ci îl situează pe credincios în pridvorul veşniciei, bine ştiind că „…mâncând şi bând pe Hristos, (acela care se arată credincios Lui) se împreună pentru totdeauna cu viaţa veşnică, sfinţindu-şi sufletul şi trupul, prin împărtăşirea cu dumnezeiescul har.”

Ne întâlnim, dincolo de această „atingere” pătimitoare de trupul şi sângele lui Hristos, cu pregustarea desăvârşitei apropieri de Sine, aşteptând a ne împărtăşi de El mai cu adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale [3]. Pasul premergător împărtăşirii este însăşi apropierea în curăţie, smerenie şi cutremurare. Despre o astfel de apropiere ne vorbeşte Sfântul Apostol Iacov în epistola sa zicând:

„Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici. Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4, 8-10).

În miezul acestui îndemn apostolic stau două temeiuri ale întâlnirii reale cu Hristos: curăţia mâinilor şi sfinţirea inimii. Aceste două temeiuri par a fi premize pentru pregătirea întâlnirii cu Dumnezeu, în fond ele sunt arătate aici şi sub aspectul unor daruri odrăslite în urma întâlnirii cu El. Condiţia curăţirii şi a sfinţirii nu vine dintr-o lucrare exterioară asupra trupului, aşa cum socoteau iudeii că nu se pot atinge de mâncare fără spălări ale mâinilor, ci dintr-o lucrare interioară cu sinele năpădit de patimi, anume printr-o riguroasă cercetare lăuntrică. Cu inima pătrunsă de realitatea jertfei, cu întristare pentru condiţia păcătoasă care îl subjugă, în micşorarea de sine şi recunoaşterea nimicniciei, credinciosul se apropie!  Darurile acestei apropieri umplu mâinile şi inima lui spre curăţie şi sfinţire.

          Mântuitorul în atotcunoaşterea Sa, în chip profetic, avea să-i încunoştinţeze pe ucenicii Săi cu privire la rostul unei mai noi întâlniri dintre lume şi El: „Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt”(Luca 9, 44-45). Deşi textul face în mod clar trimitere la felul pătimirii Sale, anume că prin mâini omeneşti va fi dus spre moarte, acesta reprezintă şi un alt adevăr valabil care traversează de la timpul răstignirii prin înviere până dincolo de temporalitatea istorică către sfârşitul veacurilor, având a arăta felul posibil al alipirii de Hristos prin cuprinderea mâinilor.

Dacă înainte de răstignire mâinile omeneşti îL ţintuiau pe Hristos în moarte, după Învierea Sa din morţi, Hristos ţintuieşte mâinile noastre în Viaţă. Astfel iconomia dumnezeirii ne cuprinde pe noi în evenimentul unei prefaceri hotărâtoare prin care firea noastră se întoarce cu Hristos din moarte spre Viaţă. Pentru că noi „purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus”(II Cor. 4,10) îL vom ruga stăruitor „ca viaţa Lui să se arate în trupul nostru” (II Cor. 4,10).

Părinţii sinodului Trulan recomandă primirea Sfintelor în căuşul mâinilor aşezate în forma crucii pentru a da semnificaţie participării celor două dimensiuni fireşti ale naturii umane, cea trupească şi cea spirituală, dar şi pentru a arăta lucrarea descoperirii voii lui Dumnezeu în cele două testamente ale chemării noastre:

„Drept aceea dacă ar vrea cineva să se împărtăşească cu Preacuratul Trup în vremea adunării (liturghiei), şi să se facă prin Împărtăşire (participare) una cu Acela, făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea harului”.

Mâinile cele care au să primească Sfinte Taine, mâinile aşezate în chipul crucii, închipuiesc două testamente, primul aşezat în susţinerea celui de-al doilea şi traversat cruciş de cel din urmă în sprijinirea mâinii, pentru a arăta că puterile lor nu se resping, ci se completează răspândindu-se spre toate cele patru laturi ale lumii.

Atunci când părinţii de la Sinodul Trulan în canonul 101 surprind în scris modalitatea unei astfel de împărtăşiri ei nu inovează şi nici nu caută să valideze practica vreunei slujirii liturgice inexistente până atunci. Tradiţia de şapte veacuri a Bisericii petrecută până la ei, privitoare la împărtăşirea credincioşilor, era tocmai aceasta a primirii Sfintelor cu o inimă a pătimirii şi cu mâinile aşezate căuş, în semnul crucii, aspect pe care îl găsim revelat şi în documente anterioare datei sinodului.

Cu mult mai devreme, în veacul al IV-lea, Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386) – unul dintre cei mai de seamă propovăduitori ai învăţăturii creştine – în Cateheza mistagogică a V-a adresată în Săptămâna luminată celor proaspăt botezaţi arăta următoarele:

„Când te apropii să te împărtăşeşti, nu te apropia cu palmele întinse, nici cu degetele răsfirate; dimpotrivă, fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească pe Împăratul. Fă-ţi căuş palma, şi primeşte Trupul lui Hristos, răspunzând: „Amin !” După ce-ţi vei sfinţi cu multă grijă ochii prin atingerea de Sfântul Trup, Împărtăşeşte-te, având grijă să nu pierzi ceva din el. Căci dacă vei pierde ceva, este ca şi cum ţi-ai pierde unul din propriile tale mădulare. Spune-mi: Dacă cineva ţi-ar da ceva bucăţele de aur, nu le-ai ţine cu toată grija, ferindu-te să nu pierzi ceva din ele, şi să te păgubeşti ?! Oare nu vei căuta cu mult mai mult şi cu mai multă grijă să nu-ţi cadă vreo fărâmitură din ceea ce este mai de preţ decât aurul şi pietrele preţioase ?!” [4]     

Iată deci că practica împărtăşirii prezentată în canonul 101 al Sinodul Trulan era una cu mult mai veche şi se păstrase neschimbată din vremea primului sinod ecumenic şi sigur dintru începutul vieţii Bisericii şi până în veacul al VII-lea şi chiar după acest veac, după cum vom vedea.

Din felul în care Sfântul Chiril dă amănuntele pregătirii practice pentru primirea Sfintelor înţelegem că nu amândouă mâinile primesc deodată trupul euharistic, ci doar una. Închipuirea testamentului celui vechi, sprijină aşezământul celui de-al doilea, iar mâna dreaptă aşezată la locul cinstei celei dintâi aşteaptă primirea într-ânsa a Împăratului. Odată cu psalmistul omul lăuntric al inimii tresaltă în mulţumirea bucuriei: „Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit. Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-a inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeule, în veac”(Psalm 72, 23-25)

Vedem pe mai departe cum mâinii drepte i s-a hărăzit o mai frumoasă plinire a puterii şi de asemenea i s-a dat cinstea de a se atinge prima de Sfântul Trup, tocmai din cele ce Dumnezeu îi mărturiseşte lui Isaia proorocul: „Iată că se vor ruşina şi de ocară se vor face toţi cei ce sunt aprinşi împotriva ta; toţi vor fi nimiciţi şi vor pieri cei ce se fac vrăjmaşi ai tăi! Căuta-vei şi nu vei găsi pe cei ce te urăsc pe tine şi ca o nimica vor fi cei ce vor să se lupte cu tine. Că Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta şi îţi zic ţie: “Nu te teme, căci Eu sunt ajutorul tău!” (Isaia41,11-13).

Despre raţiunea alăturării a două alcătuiri, aşa cum sunt cele două testamente, sau cele două mâini ale credinciosului, sau cele două firi – cea pământească şi cea cerească, citim la Sfântul Macarie Egipteanul următoarele:

„Vezi cum umbra arată apropierea adevărului? În felul în care umbra nu aducea mare folos, nici nu vindeca suferinţele, tot aşa şi Legea cea veche nu putea să (aline) durerile şi să vindece rănile sufletului, pentru că nu avea putere de viaţă.

Două lucruri unite, alcătuiesc un lucru perfect; aşa sunt cele două Testamente. (Aşa este omul). Omul a fost alcătuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: are doi ochi, două sprâncene, două mâini, două picioare, iar dacă se întâmplă să aibă doar un ochi, o mână, sau un picior, este ca şi neîntreg. De asemenea, dacă o pasăre are doar o aripă, nu poate zbura cu ea. Tot aşa şi firea omenească, dacă rămâne singură şi goală şi dacă nu primeşte amestecarea şi comuniunea cu firea cea cerească, nu este precum trebuie; ci rămâne goală şi cu lipsuri în firea ei, plină de murdărie”[5].

Asemenea vom găsi la Sfântul Apostol Pavel că înălţimea acestei apropieri este pusă în strânsă legătură cu Sângele lui Hristos ca semn al dragostei, al păcii şi al desfiinţării vrăjmăşiei dintre cele două Testamente unind în taina crucii promisiunile cele de demult cu făgăduinţele cele împlinite: ”…acesta e testamentul pe care îl voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8,10).

   Apropierea de Dumnezeu presupune asumarea pătimirii, dar şi risipirea contradicţiei, a conflictului dintre omul vechi al legii şi omul nou al dragostei:  „Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia (prescripţiilor formale şi riguroase care făceau imposibilă respectarea integrală) în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia”(Efeseni 2, 13-16).

În unirea omului celui vechi cu cel nou prin cruce, accentul cade pe afirmarea dragostei supreme a lui Dumnezeu pentru om şi a păcii, ca legături ale desăvârşirii: „Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre”(Coloseni 3,14-15). Dragostea, în mod paradoxal nu poate amesteca diferenţele pe care se cuvine a le păstra într-o vie cunoaştere atunci când îşi propune a se călăuzi de Adevăr: “Domnul […] dă în alte mâini partea de moştenire a poporului Său!” (Miheia 2,4) şi se milostiveşte de acum de poporul unei noi făgăduinţe, de creştini, adică de „neamul celor ce-L caută pe Domnul” (Psalm 23,6).

Lucrarea Adevărului rămâne pe mai departe să despartă în istorie zăgazurile celor două testamente cu distincţia unor precizări atât de profunde în măsură să descompună orice alcătuire şi orice construcţie fină a cugetării, după cum spune marele Pavel: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). Cele „două tăişuri”, deschise către întemeierea lor trecută şi către tăria lor viitoare, sunt cu adevărat căile unor propovăduiri distincte, după rostul celor două Testamente statornicite peste timp.

Vorbind despre tăişuri, fie că înţelegem prin ele firile Cuvântului întrupat, fie că înţelegem felul celor două moşteniri testamentare, această sabie a Cuvântului despre care într-un mod alegoric aminteşte Sfântului Evanghelist Ioan în cartea revelaţiei sale[6], este pusă de psalmist în legătură cu cei ce o mânuiesc: „Că iubeşte Domnul poporul Său şi va învăţa pe cei blânzi şi-i va izbăvi. Se vor lăuda cuvioşii întru slavă şi se vor bucura în aşternuturile lor. Laudele Domnului în gura lor şi săbii cu două tăişuri în mâinile lor”(Psalm 149, 4-6).

În această profetică descoperire, Dumnezeu voieşte a ne lămuri ce fel de săbii cu două tăişuri se arată a fi ţinute în mâini de firea cea cuvioasă a creştinilor la vremea împărtăşirii cu Hristos! Ne întâlnim în împărtăşire cu ipostasul întreg al Domnului Hristos, dar firile ipostasului sunt distincte. Şi precum prin inima de Maică a Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu, în vremea răstignirii Fiului ei a trecut sabie [7], tot aşa şi prin inimile noastre va trebui să treacă Hristos cu sabia dureroasă a deosebirilor între cele vechi şi cele noi, între cele de aici şi cele viitoare, între cele supuse stricăciunii şi cele chemate la nestricăciune. Iată ce spune despre această  durere Marele Macarie:

          „După  cum Domnul, trecând prin suferinţe şi răstignire, a fost slăvit şi aşezat de-a dreapta Tatălui, tot aşa trebuie ca şi tu să suferi, împreună cu El, să te răstigneşti împreună cu El, pentru a fi ridicat şi a sta (pe acelaşi scaun) împreună cu El, unindu-te cu trupul lui Hristos spre a împărăţi împreună cu El în veac. Pentru că «dacă pătimim împreună cu El, vom fi şi slăviţi împreună cu El» (Romani 8,17)” [8].  Împreună-şederea pe scaunul slavei lui Hristos presupune mai întâi împărtăşirea de jertfa Lui şi odată cu aceasta presupune totala jertfire de sine[9]. Singur, credinciosul nu va putea atinge nimic din toate acestea şi nici nu va putea pătrunde cu limitele făpturii sale cele ce sunt dincolo, în ceruri, precum este scris: „Cine se va sui în muntele Domnului Şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima” (Psalm 23,3-4). De aceea Hristos este cel ce va reface împreună cu omul întregul urcuş al prefacerii. Intrarea noastră în cele ce sunt proprii lui Dumnezeu, exprimate sub numirea «cele ce sunt dincolo de catapeteasmă»[10] are atât aspectul unei realităţi participative, cât şi sensul unei lucrări tainice, care va fi pururi actualizată liturgic prin gestul apropierii creştinilor de uşile împărăteşti ale catapetesmei.

          Într-o astfel de «apropiere» de Sfântul Altar, înţeleasă în temeiul ei intim – drept premisă pentru împărtăşire, vom vedea că evenimentul liturgic se opreşte doar la a sugera intrarea dincolo de catapeteasmă şi nu insistă a o pune pe aceasta în transpunere efectivă. Pe mai departe, intrarea dincolo de catapeteasmă va rămâne în cazul mirenilor o „realitate promisă” pe care, planul liturgic şi cel canonic al rosturilor bisericeşti pare că le-o refuză. Îndată după împărtăşire credinciosul va avea totuşi libertatea interioară să intre în frumuseţea tainică a locuirii cu Hristos, traversând cu Acesta doar opacitatea unor obstacole spirituale, dar nu şi pe cea a obstacolelor fizice, care îl despart de Sfânta Masă.

         *

          Aceeaşi frământare, acelaşi suspin al trecerii din moarte la viaţă, aşezate sub măsura sinceră a iubirii [11], precum şi dorirea cea mai adâncă a acestei trecerii, le arată apostolul neamurilor în puţine dar cutremurătoare cuvinte: „Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer” (II Cor. 5,2), având peste toate încredinţarea mărturiei Domnului care ne mângâie zicând: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”(Ioan 5, 24).

          Mâinile şi inima – aceste două feluri de mădulare însufleţite ale interesului pentru frământătura prefacerii[12] apar persistent în călătoria spre cer. Ele rămân în pieptul nostru şi pe pieptul nostru chiar şi în moarte până la vremea învierii. Atunci mâinile cucernice încrucişate peste inimă rostesc povestea trecută a unei aprinse iubiri şi a unirii lor cu darul cel în inimă sălăşluit pentru călătoria spre veci. Inima cu mâinile unită se risipeşte în cele dintru care au fost alcătuită, în aşteptarea luminii celei de la sfârşitul timpului. Slava pururi veşnică a celei de-a doua veniri a Domnului se va întâlni cu slava unei lumini adânc sălăşluită deasupra ţărânii care a fost odată inima şi mâinile împărtăşirii de Hristos. Întâlnirea acestor lumini va scoate din risipire firea plăpândă a celor ce odinioară s-au stins şi va înnoi bietul chip omenesc purtându-l din slavă în slavă [13] spre a întâmpina pe Domnul în văzduh [14].

          Participarea tuturor simţurilor la actul împărtăşirii, dar mai cu seamă atingerea cu mâinile de Izvorul Vieţii şi al nemuririi, conjugă efortul întregii făpturi omeneşti de asimilare a prezenţei personale, euharistice, a lui Hristos.

Vedem deci că mâinile şi inima au un rol sublim în cuprinderea acestei realităţi duhovniceşti a împărtăşirii. Revelaţia acestei cuprinderi sensibile o găsim nu doar la Sfântul Apostol Toma, cel care avea să cerceteze rănile Domnului, ci şi la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan care mărturiseşte: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut […] şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan 1, 1;3).

Acest cuvânt „ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi” vrea să ne încredinţeze că speranţa unei astfel de cuprinderi, cu mâinile şi prin simţuri, este o şansă activă, o şansă  deschisă spre a plini aşteptarea şi pregătirea noastră, a fiecărui credincios. Şi chiar dacă împărtăşirea de Cuvântul Vieţii poate fi mai întâi tangibilă, adică poate fi primită pe calea definirii prin simţuri, aceasta nu rămâne la nivelul slăbănogit al simţurilor, ci le traversează până la ”omul cel tainic al inimii [care îşi sălăşluieşte creşterea] întru nestricăcioasa podoabă a duhului” (I Petru 3, 4).

          Acest itinerar al întoarcerii spre Dumnezeu angajează lucrarea inimii şi pe cea a mâinilor, aşa cum se arată în cuvântul Plângerilor lui Ieremia: „De ce suspină omul toată viaţa, fiecare pentru păcatul lui? Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mâinile noastre la Domnul din cer! Noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit şi Tu ne-ai iertat”(Plângeri 3, 39-42).

          Dar năzuinţa după Dumnezeu nu rămâne doar o dorire a inimii, ci propăşeşte chiar în atingerea de El cu buzele şi cu întreaga făptură, aşa încât împărtăşirea va face cale posibilă unirii rostirilor unei cunoaşteri nominale privitoare la viaţă cu însăşi supra-raţionalitatea Vieţii desăvârşite a lui Dumnezeu, întru bucuria experierii chipului Său: „După dorirea inimii lui i-ai dat lui, şi de voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe el. Că l-ai întâmpinat pe el cu binecuvântările bunătăţii, pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă. Viaţă a cerut de la Tine şi i-ai dat lui lungime de zile în veacul veacului. Mare este slava lui întru mântuirea Ta, slavă şi mare cuviinţă vei pune peste el. Că îi vei da lui binecuvântare în veacul veacului, îl vei veseli pe dânsul întru bucurie cu faţa Ta”(Psalm 20, 2-6).

          Tot ceea ce putem cunoaşte acum la cuminecarea acestei Vieţi este vederea minunii arătate în palma pe care sălăşluieşte trupul Împăratului, adică vederea acestei răni a împărtăşirii care, cu raţiunea copleşitoarei îngăduinţe a lui Dumnezeu, ascunde sub ea realitatea rănilor noastre profunde, rănile propriei păcătoşiri. Despre acelea vor fi fost în conştiinţa noastră întrebări, ori duhovnicul se va fi îngrijit de acelea. Dar adevăratul răspuns ce va fi vrednic de auzit îl poartă cu Sine Hristos spre a-l pune pe seama profetului: „Şi dacă va fi întrebat: « De unde ai rănile acestea la mâini?»  El va răspunde: « Am fost lovit în casa prietenilor mei!»” (Zaharia 13,6), pentru că însuşi Hristos, ajungând a străpunge împietrirea fiecărei inimi va zice: Iată, «Străpuns-au mâinile mele!» (Psalm 21, 18).

          Cunoaştem că Mântuitorul Iisus Hristos care a voit mântuirea neamului omenesc a mers spre patimă de bunăvoie, S-a supus acestei adânci pogorâri (chenoze), dar cu mult mai mult acestei cumplite răniri de Sine, bine ştiind că numai aceasta ar fi fost calea posibilă a izbăvirii noastre din moarte. Jertfa răscumpărătoare a Domnului este mai presus de orice, dovada supremei iubiri arătată omului, aspect care se concretizează în forma văzută a însemnării Sale cu semnul cuielor: „Eu nu te voi uita pe tine. Iată, te-am însemnat în palmele Mele!” (Isaia 49,15-16)[15].

          Mâinile rănite ale Fiului lui Dumnezeu vădeau lumea „de păcat şi de dreptate şi de judecată” (Ioan, 16,8), dar în acelaşi timp trebuiau să vădească înaintea oamenilor şi aşezământul puterii dumnezeieşti cu care El a fost învestit de Tatăl. Mâinile creatoare ale Tatălui[16] devin mâinile răscumpărătoare ale Fiului, Duhul Sfânt având a aşeza mâinile acestea peste inima părăsită a omului. Astfel se produce o nouă creare a omului, sau facere din nou a sa, prin mâinile Fiului şi ale Duhului care sunt mâini ale Tatălui. Această viziune privitoare la felul cum lucrează mâinile lui Dumnezeu asupra omului o găsim la Sfântul Irineu al Lyonului: ”Căci chiar întru (zidirea) lui Adam mâinile lui Dumnezeu S-au deprins să aşeze în ordine, să rânduiască şi să susţină lucrarea Sa şi să o aducă pe ea spre a o aşeza unde îi era voia” [17]; apoi mai departe zice: „Şi, astfel, pentru totdeauna, omul a fost plămădit de la începuturi cu mâinile lui Dumnezeu – [Tatăl], care sunt (mâini) ale Fiului şi ale Duhului, [omul]  fiind făcut [întru Acelaşi] chip şi [spre] asemănarea cu Dumnezeu”[18].

          Viziunea teologică privitoare la faptul că, prin Sine, persoana Fiului poartă exerciţiul prezenţei minunate a mâinii lui Dumnezeu – Tatăl [19] poate fi găsită în mai multe locuri în opera Sfântului Irineu. Un pasaj semnificativ pentru acest mod de a traduce lucrarea Fiului se referă la prezenţa Sa în cuptorul cel de foc alături de cei trei tineri prigoniţi de regele Nabucodonosor: „Aşadar, mâna lui Dumnezeu a fost prezentă cu aceştia, săvârşind lucruri minunate în acea situaţie a lor – [fapte] imposibil [de realizat] de către natura umană – ceea ce a fost uimitor, încât (suntem siliţi să admitem) de asemenea, că în cele ce au fost în acest fel preschimbate se înfăţişează un [Lucrător minunat], lucrând asupra lor în ascultarea de voia lui Dumnezeu–Tatăl însuşi? Acum, se înţelege că Acesta este Fiul lui Dumnezeu; că Scriptura arată pe împăratul Nebucadneţar având a spune: «N-am aruncat noi trei bărbaţi legaţi în cuptor? şi, iată, eu văd patru (bărbaţi) mergând în mijlocul focului, iar al patrulea este la înfăţişare precum este Fiul lui Dumnezeu!»” (Daniel 3,25) [20]. Această idee exprimată de Sfântul Irineu, referitoare la faptul că nu un înger, ci chiar Fiul lui Dumnezeu era de faţă în cuptorul cel de foc, este întemeiată pe încredinţarea sa că o aşa mare minune a preschimbării firii nu s-ar cuveni a o pune decât în seama Fiului, ca singur Lucrător căruia i s-ar fi putut încredinţa o astfel de putere. Ceea ce Hristos a săvârşit în aşezămintele firii celor trei tineri aflaţi în cuptor, avea să plinească şi în aşezămintele firii noastre împărtăşite de El, pentru că în El credincioşii aveau a se împărtăşi de firea unui foc şi a unei lumi care umbreşte semeaţa lumină a vreunei raţiuni şi răcoreşte văpaia ucigaşa a ispitirilor şi al păcătoşirilor din „cuptorul încins” al acestei lumi în care noi înşine suntem.

          În privinţa acestei lucrări mântuitoare Hristos confirmă, cu rănile mâinilor Sale, răspunderea copleşitoare de ridicare a lumii prin El, răspundere pe care o primise mai înainte de patimă din mâinile Tatălui. Astfel dragostea nemărginită a Tatălui pentru lume[21], văzută în corespondenţă cu răspunderea Fiului – în Duhul Sfânt [22] –, potrivit caracterului lor unitar, exprimă reflex interesul Celor Trei pentru „omul de la capătul cărţii” [23], pentru Omul care venise în planul mântuirii să restaureze în Sine umanitatea căzută.

          Mai departe, împreună lucrarea lui Dumnezeu cu omul se va vădi în Sângele slăvitei dureri cu care fiecare dintre noi vom fi răpiţi[24] în înălţarea noastră pe Cruce[25] împreună cu El. Rănile Lui vor ţintui în conştiinţă sentimentul stăruitor al vinovăţiei pentru starea noastră de păcătoşire[26] ca expresie profund reală a ruşinării noastre, ca semne ale disperării noastre pentru cele ce am greşit. Ele trec de la Hristos în inimile noastre făcând punte întinsă către durerile unei făpturi ruşinate pe totdeauna de interesul lui Dumnezeu de a se coborî până la cele mai întinate laturi ale sale, ca să le spele şi să le gătească frumos întru slavă: „Iisus, ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a ridicat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el.     După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins”(Ioan 13,3-5) Altminteri rănile vor vesti caracterul zdrobitor al acestei răspunderi, puterea născută din sfărâmarea de Sine lăsându-o Hristos mai departe „în mâna slugilor” (Marcu 13, 34), asupra cărora suflând le-a dat şi temeiul trimiterii lor la propovăduire (Matei 28, 18-20).

          Opera răscumpărătoare a Domnului Hristos avea să se conjuge în aceeaşi frământătură a jertfei cu mărturia apostolilor, a mucenicilor, a cuvioşilor, a ierarhilor, dascălilor şi învăţătorilor Bisericii, pentru a aduce din mâinile lui Dumnezeu în mâinile omului [27] pâinea Cuvântului pogorât din Cer [28] gata pregătită spre împărtăşirea Vieţii.

*

Potrivit canonului 101 trulan împărtăşirea cu Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului începe dinainte de a ajunge acestea pe buzele creştinului. Începe şi prin auzirea lăuntrică a hotărârii de a te apropia (precum zice: dacă ar vrea cineva să se împărtăşească), dar mai apoi prin punerea mâinilor în semnul crucii care este un semn de arătare a supunerii, sau felul în care creştinul arată lui Hristos ascultarea până la golirea de sine spre a face loc Domnului. Această gestică recapitulează liturgic timpul crucificării fiind astfel o negrăită mărturisire adusă lui Dumnezeu despre jertfă, lanţurile şi chingile patimilor, acum în locul cuielor aflându-se odorul cel de mare preţ al nemuririi şi izvorul Vieţii. Această împreunare a mâinilor, care astăzi este proprie numai slujirii preoţeşti, îl făcea pe credinciosul primelor şapte veacuri una cu jertfa lui Hristos prin participare la ea, dar si prin atingerea sensibilă de trupul lui Hristos în lucrarea împărtăşirii.

Mai întâi acest fel de împărtăşire va aduce în inima primitorului încredinţarea unei realităţi sensibile a atingerii de Trupului lui Hristos, locurile mâinii pe care însuşi apostolul Toma le-ar fi cercetat spre încredinţare[29], adică semnul cuielor având a se muta în împreuna pătimire cu Hristos dinspre rănile Domnului către rănile păcătoşirii noastre omeneşti, spre vindecare.

Vorbind despre realitatea Trupului cel pătimitor al Domnului, Sfântul Atanasie cel Mare îl aşează pe Apostolul încredinţării în aşezământul mustrării celor ce ar voi să tăgăduiască realitatea deplină a pătimirii şi a învierii Mântuitorului: „Să mărturisească deci şi cei ce tăgăduiau înainte că Cel răstignit a fost Dumnezeu, că au greşit mai ales (faţă) de Toma, care, după ce a văzut în El urmele cuielor, a strigat: «Domnul meu şi Dumnezeul meu !» (Ioan 20, 28)” [30]; astfel dovedind recunoaşterea dumnezeirii explică şi în ce fel se poate manifesta această pătimire în unirea contrariilor (că Acelaşi era şi cel ce pătimea şi cel ce nu pătimea), adică felul în care s-au petrecut acestea în unirea după ipostas a Cuvântului Dumnezeiesc cu firea omenească: „Aşa s-a arătat tuturor că trupul nu era Cuvântul, ci trupul Cuvântului. Pe acesta înviat din morţi, l-a pipăit Toma şi în el a văzut urmele cuielor (Ioan, 20, 25), pe care le-a răbdat însuşi Cuvântul, văzându-le pironite în trupul propriu şi pe care putând să le împiedice nu le-a împiedicat, ba Cuvântul netrupesc Şi-a şi făcut proprii ca ale Sale cele proprii trupului. […] Căci cele ce le pătimea trupul omenesc al Cuvântului, acelea, fiind Cuvântul împreună cu el, le referea la Sine însuşi, ca să putem participa (înşine) la dumnezeirea Cuvântului” [31].

Astfel deschizând uşa inimii Celui ce s-a făcut una cu noi, după felul împreună-pătimirii, Acela, în lucrarea Sa înnoitoare a jertfei şi a iubirii, va face posibilă trecerea noastră de la omul firesc al simţurilor către omul împărtăşirii de El, omul suprafiresc, îndumnezeit prin har, adică spre omul de dincolo de catapeteasmă! Pentru că nu numai atingerea cu buzele, ci şi atingerea cu mâinile aduse în semnul crucii, dar şi cu inima – ca loc al sălăşluirii, dau acestui „stigmat” al împreună-pătimirii cu Hristos sensul profund al unui transfer către om a identităţii christice, prin care se dă omului acces liber la orizontul dumnezeirii trecând spre «Sfânta Sfintelor» şi dincolo de ea. Omul unit cu Hristos nu îL va contempla atunci pe Hristos de undeva din afara Lui, din exterioritatea dverei, ci îL va cuprinde cu interioritatea sa, cu intimitatea făpturii lui, în miracolul unei nesfârşite creşteri, prefaceri şi sporiri lăuntrice.

*

Canonul dă precizarea cum se primesc Sfintele, dar nu precizează expres cum se oferă acestea. Se spune că primitorul ”făcându-şi mâinile căuş în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea”, dar nu precizează cine o oferă şi în ce fel ar putea să-i ofere sfintele, înţelegând că ar fi de prisos adăugarea unor lămuriri privind lucrarea preoţească de administrare a tainei, într-o vreme în care conştiinţa creştină ar fi fost familiarizată cu autoritatea canonică a săvârşitorilor unei astfel de lucrări. Vom găsi însă la Sfântul Ioan Gură de Aur următoarea precizare lămuritoare:

„…dacă pierzi viaţa veşnică, de ce nu mănânci trupul Domnului şi nu bei sângele Lui, iar dacă toate acestea nu se săvârşesc altfel decât numai prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea, fără preoţi, […] să dobândeşti cununile pregătite„[32].

Şi în altă parte zice:

„Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte ?! Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh ?!”[33]

Este limpede că dacă termenii canonului osândesc mijlocirea unor vase, tocmai  pentru că atingerea sensibilă a mâinilor credinciosului de Hristos are o aşa mare importanţă şi lucrare, precum am arătat, nici transportarea Sfintelor către primitor nu-şi va găsi raţiunea şi justificarea credibilă care să valideze vreo intermediere nesensibilă – care să presupună adică folosirea unui instrumentar. Din această perspectivă nu vom mai insista mai departe în a arăta care poate fi relaţia între faptul primirii şi faptul oferiri sfintelor, distincţia lucrării harului în lucrarea mâinilor preoţeşti şi cea a mâinilor primitoare, şi chemarea deosebitoare a lor.

În cartea proorocului Isaia găsim în imagini pilduitoare descoperirea acestei taine a Împărtăşirii atunci când citim:

«În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”

Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau din ţâţânile lor, iar templul s-a umplut de fum. Şi am zis: “Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!”

Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: “Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”» (Isaia 6, 1-7).

Acest cleşte al îngerului este altminteri mâna preotului cu degetele împreunate „spre creştinească închinare” aşa cum remarca un poet contemporan[34], împreunare a degetelor care va avea darul să aducă sfintele către buzele credincioşilor.

Alăturarea termenului grecesc λαβις  care se traduce prin cuvinte ca mâner, forceps, bridă de prindere a mâinii, cleşte, cu latinescul cochlear (pe filieră greacă pronunţat κοχλαιριον), care însemnează linguriţă, mi se pare absolut forţată. Linguriţa nu este forceps şi nici cleşte, este doar linguriţă şi atât. Din acest motiv a explica semnificaţia linguriţei ca simbol al cleştelui mi se pare şi mai hazardată. Un obiect nu poate semnifica alt obiect, ci poate semnifica o lucrare, este întruchiparea unui gest, a unei idei, icoana unei făpturi etc. Iar părţile opozabile ale cleştelui semnifică atât cele două testamente care stau drept temei al revelaţiei, cât şi cele două firi ale ipostasului care se descoperă sub lucrarea celor două săbii despre care am vorbit anterior. Folosirea linguriţei este o tendinţă perfidă de a masca ritualic monofozitismul, un mod greşit de a instrumenta  una dintre cele mai cutremurătoare taine ale Bisericii.

Imaginea cleştelui folosită la Isaia se referă în mod cu totul special la icoana Maicii Domnului care cuprinde în braţele sale pe Hristos, dar şi la icoana cuprinderii mâinii preoţeşti care în vechime apropia de buzele credincioşilor cărbunele aprins al focului ceresc aflat în sfintele taine.

          În cântările Bisericii găsim tâlcuită semnificaţia acestui cleşte de la Isaia astfel:

          “Cărbunele cel ce s-a arătat mai ’nainte dumnezeiescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum se dă bătrânului”[35] şi iarăşi, “Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele de la Serafim, bătrânul a strigat Maicii lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte”[36].

Cărbunele este Hristos, cleştele semnifică braţele Maicii Domnului, iar încredinţarea acestui odor bătrânului Simeon nu poate fi decât preînchipuirea împărtăşirii. Această purtare a Domnului pe braţe are legătura cu sânul, care adăposteşte inima, iar împărtăşirea se adresează în primul rând inimii, adică vieţii: Viaţa coboară în viaţă, unindu-se cu cea din urmă de-a pururi. Această împărtăşire este mai degrabă o îmbrăţişare tainica a Domnului cu inima. Din acest motiv Dreptul Simeon poarta si numele de Primitor de Dumnezeu si Purtător de Dumnezeu, fiindcă primeşte si poarta (leagănă) pe Dumnezeu, în legănuşul inimii, după cum frumos spunea un teolog.

Îmbrăţişarea Domnului cu braţele este de fapt o legătură tainică dintre cel ce primeşte pe Hristos şi Cel ce se lasă în această încredinţare. Purtătorii de Hristos ai Noului Legământ gustă cu inima această primire tainică a vieţii lui Hristos în sine, primesc acest Cărbune din braţele ca de cleşte ale iubirii Maicii Domnului, semnificate de mâinile preoţeşti.

În toată această cuprindere teologică linguriţa nu are absolut nici o altă semnificaţie decât semnificaţia mijlocirii şi atât. Linguriţa nu înseamnă braţe ale acoperirii în aceeaşi cuprindere, pentru că ea însăşi ca obiect nu are braţe ci căuş.

Unii liturgişti presupun că uzul linguriţei a fost introdus în riturile euharistice ale unor Biserici Orientale necalcedeoniene (copţii, etiopienii, sirienii şi iacobiţii), având a aprecia în mod greşit că ar fi fost adoptat în mediul bizantin încă înainte de Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon 451)[37]. În fapt folosirea linguriţei, care are o tâlcuire absolut monofizită, se impune în chip eretic în bisericile monofizite chiar după sinodul al IV-lea ecumenic, ca reacţie la hotărârile anti-monofizite date de acest sinod. Unii comentatori pun în mod cu totul nejustificat această uzanţă pe seama Sfântului Ioan Gură de Aur[38] pentru a da unui astfel de rit o oarecare autoritate, însă aceasta îmi pare o absurdă eroare istorică, întrucât un asemenea mare sfânt al Bisericii nu putea fi în dezacord cu practica cerută în întreaga Biserică de la început şi până după vremea sa, către sfârşitul secolului VII, când are loc Sinodul Trulan.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Cateheza a II-a către candidaţii la Botez arată că la vremea sa în vigoare era uzanţa împărtăşirii laicilor dându-li-se Sfântul Trup în palmă[39]. Aceasta o arată şi în Tratatul despre preoţie în cuvintele:

„Mai socoteşti oare că eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toţi se înroşesc cu împărtăşirea cu cinstitul Sânge al lui Hristos ? […] O, minune ! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu ! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi şi se dă pe Sineşi tuturor celor ce voiesc să-L sărute şi să-L primească. Toţi fac aceasta cu ochii credinţei. Îţi par oare vrednice de dispreţuit toate acestea… ?!”[40]. 

Este cert faptul că în toate Bisericile creştine locale din primele sase-şapte veacuri, exceptând comunităţile eretice monofizite, uzul linguriţei este necunoscut[41]. După unii autori folosirea linguriţei la împărtăşire apare în Siria, abia prin secolul al VII-lea[42], alţii apreciază că mult mai devreme îndată după sinodul de la Calcedon. Profesorul de liturgică Ene Branişte afirmă că până în secolul şapte la împărtăşirea credincioşilor se proceda în acelaşi fel în care procedează astăzi la  împărtăşirea clericilor. Constituţiile Apostolice amintesc un astfel de rit euharistic în rânduiala Liturghiei clementine astfel: „Episcopul să dea Sfânta Pâine zicând: «Trupul lui Hristos» şi cel ce primeşte să zică: «Amin!»; iar diaconul să ţină potirul şi dându-l să zică: «Sângele lui Hristos…»” [43].

O astfel de rânduială a împărtăşirii o întâlnim şi la Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheza XXIII, 21-22 – precum am arătat, dar şi la Sfântul Vasile cel Mare în Epistola către nobila Chesaria (93), precum şi la Sfântul Ioan Damaschinul în Expunerea credinţei ortodoxe (Dogmatica), în cartea a IV-a cap.13. Sfântul Ioan Damaschinul în secolul VIII cu privire la împărtăşire dă acelaşi fel de îndrumare ca şi ceilalţi părinţi zicând: „încrucişând palmele, să primim trupul celui Răstignit!”.  În unele părţi, de pildă la armeni, până astăzi s-a păstrat rânduiala de a se da credincioşilor în palmă sfântul Trup îmbibat cu sfântul Sânge.

În secolul al IX-lea în canonul 10 al sinodului local I-II Constantinopol (861) între vasele şi obiectele folosite în cult apare enumerată şi linguriţa; unii dintre comentatorii contemporani opinează însă că această referinţă cu privire la linguriţă ar fi fost interpolată în textul canonului. Folosirea linguriţei la împărtăşire se va răspândi mai larg în Biserica Răsăritului după secolul al X-lea, în secolele următoare uzanţa ei având a se generaliza la nivelul întregii Biserici Ortodoxe.

Este în afara oricărui dubiu că problema folosirii linguriţei nu poate fi o rânduială consacrată de Sfinţii Părinţi ai primului mileniu creştin, aceasta fiind o soluţie de compromis, o inovaţie mai precis, acceptată în uzul comun ca soluţie mai comodă pentru oferirea sfintelor.

                                                                                                                                                                 Preot  Lucian Grigore

30  iunie 2010

norul cetăţii

primejdia mărilor

zădărniceşte

 *

            Sunt aproape 2000 de ani de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost omorât de iudei. Zdrobitoarea dovadă a dumnezeirii Sale avea să se arate îndată, prin învierea slăvită a Celui ascuns în mormântul pecetluitei morţi, însă nici acest fapt nu a înmuiat întru nimic inimile, nu a deschis ochii şi nu a convins conştiinţele îmbâcsite de rigoarea Legii, a celor ce cu nesocotinţă puneau preţ mai mult pe litera decât pe evidenţa Adevărului. Paradoxal este cum un popor care prin constituţia lui spirituală aştepta venirea lui Mesia, nu a recunoscut în viaţa, cuvintele şi lucrarea Domnului indiciile care dădeau mărturia împlinirii acestei aşteptări în Hristos.

            În principiu avem aici de-a face cu o cazuistică perfect aplicabilă la realităţile pe care creştinismul, de la apostoli încoace, a recapitulat-o frecvent în diferite timpuri şi locuri. Hristos a rămas uneori şi pentru mulţi la fel de neînţeles precum fusese perceput de iudeii radicali, formalişti şi legişti care L-au răstignit. Dovadă că nici pe departe principiile mesianismului hristic nu ar fi avut vreun ecou în inimile radicalilor iudei sau ne-iudei stau împietrirea iudaică în necredinţa faţă de Hristos – pe de o parte, dar şi modul superficial, formalist, de a înţelege voia Lui, care îşi găseşte expresie în existenţa inchiziţiei, a cruciadelor, a disputelor sângeroase ori mai puţin sângeroase, care au marcat în anumite vremuri creştinismul apusean sau răsăritean – pe de cealaltă parte.

            Dar să vedem ce anume i-a putut sminti pe iudeii din vremea Mântuitorului într-atât încât să îL considere pe Hristos vinovat de moarte ?!

            Câteva dintre mărturiile eronate pe care le dau martorii mincinoşi ai acuzării aruncă o lumină asupra acestei probleme. Depoziţiile martorilor se dovedeau a fi unele servile fariseilor, ori supuse sugestiilor saducheilor, inamici declaraţi ai învăţăturii Mântuitorului. Aceştia aveau să redea un sens absolut fals al învăţăturii, interpretând greşit ceea ce lor li se părea că ar fi auzit. Buna lor credinţă era puţin probabilă chiar pentru faptul că figurau ca pârâşi[1] într-o pricină pe care nu o înţelegeau nici pe departe.

Wellhausen Paul Wernle în lucrarea sa Jesus afirmă despre justiţiariştii iudei că aceştia se simţeau absolut legitimaţi să facă ordine în spusele şi atitudinea Mântuitorului, aplicând drastic cele mai crunte rigori ale Legii: „Toţi participanţii de la această memorabilă şedinţă (de judecată) au plecat acasă cu conştiinţa satisfăcută că şi-au împlinit datoria de buni izraeliţi. Nici prin gând nu le trecea că va veni o zi când istoria va judeca, cu totul altfel, fapta lor. O ipoteză de felul acesta era cu totul străină de mintea şi de preocupările lor”[2]. În principiu spusele Mântuitorului, cu trimitere la semnificaţii pur spirituale, păreau a fi nişte provocări blasfematoare, nesocotite, la adresa tradiţiei izraelite, fiind judecate prin asociere cu învinuirile de formalism pe care Mântuitorul le aducea învăţătorilor de lege.

1. Evanghelia după Matei ne dă precizarea că mai marii preoţilor şi cărturarii căutau martori care să dea mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus (Matei, 26,, 59-60). Purcedem spre o înţelegere mai amănunţită a procesului Mântuitorului cu întrebarea: dacă se căutau atât de frenetic martori ai acuzării, de ce nu se căutau tot cu atâta ardoare martori ai apărării ?!

Fără vreo dovadă clară împotriva lui Iisus, cu un proces plănuit înainte de a se alcătui concret probatoriul unei motivaţii reale, cu o sentinţă dată înainte de a se ţine şedinţa procesului ca atare, Sanhedrinul reuşeşte în bezna nopţii, degrabă, să dea un Om spre moarte!  Mântuitorul este judecat de simbriaşii cărturarilor făţarnici aduşi noaptea sub consemnul sancţiunii de a fi scoşi din sinagogă (Ioan 9,22), şi puşi să ofere mărturii diverse. Sanhedrinul judecă aşadar fără temei, mergând pe idei confecţionate dinainte şi încălcând voit garanţia exprimării libere a unei apărări legitime.

Nimeni niciodată nu s-a silit să găsească şi martori ai apărării. Şi chiar de s-ar fi căutat, aceştia erau ascunşi de frica iudeilor: „cârtire multă era despre El în mulţime; unii ziceau: Este bun; iar alţii ziceau: Nu, ci amăgeşte mulţimea. Totuşi, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea despre El pe faţă”(Ioan 7, 12-13). Fără martorii apărării, adică fără modalitatea de a asculta şi a găsi explicaţii pertinente privitoare la spusele şi la atitudinea Domnului Iisus, Mântuitorul este condamnat la moarte pentru crima de a fi amăgit poporul !

În ce fel amăgise Hristos poporul ?! Vom vedea în Sfintele Evanghelii dedicaţia Sa pentru Adevăr, compasiunea faţă de suferinzi, puterea de a izbăvi pe demonizaţi din strânsoarea chinuitoare a duhurilor răutăţii, disponibilitatea de a ajuta orbii să vadă şi să înţeleagă cele ce binevesteşte: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte”(Luca 7,22).

Aşadar, pentru o mai dreaptă aflare a adevărului despre El, era nevoie de martori adevăraţi şi de o adevărată mărturie! Aceşti martori sunt însă de negăsit. Frica de a da o mărturie care implică înfruntarea furiei maselor, omeneasca frică, aceasta îi ţine ascunşi: ”Şi (ucenicii) lăsându-L, au fugit toţi”(Marcu 14, 50) ! Această frică îi dau fiori şi unuia dintre cei mai voluntari şi mai entuziaşti dintre ucenici. Teama pentru propria răstignire îl împiedică să dea mărturia adevărului: „Iar el a început să se blesteme şi să se jure: Nu ştiu pe omul acesta despre care ziceţi. Şi îndată cocoşul a cântat a doua oară. Şi […] şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi a început să plângă”(Marcu 14, 71-72).

Aceeaşi frică de moarte le ţine în încremenire pe femeile purtătoare de mir, deşi văzuseră cu ochii lor dovezile minunii: „Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”(Marcu 16, 8);

Din pricina aceleiaşi neputinţe se ascund în continuare ucenicii în spatelor uşilor ferecate: „şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20,19).

Slăbiciunea lor avea mai apoi să fie biruită de curajul de a muri pentru mărturia cea dreaptă a Domnului lui Iisus: „Adevărat, adevărat zic ţie: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar dacă vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu-ţi este voia. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi acela pe Dumnezeu. Şi spunând aceasta, i-a zis: Urmează Mie”. (Ioan 21, 18-19). Acest ucenic, căruia i-a zis Iisus Mântuitorul „Urmează Mie în moarte şi Înviere”, avea să moară martirizat la Roma în anul 64. d. Hr. (după alţi istorici în anul 67);

Mântuitorul prevăzuse ce forţă orbitoare are frica, atunci când avea să-l prevină pe ucenicul său: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 31-32).

Vorbim aici concret despre frica de a ieşi din neputinţa prevederilor unei Legi vechi-testamentare, formale, care nu aducea nici o înnoire firii omeneşti şi despre curajul afirmării unui Nou Testament. Acest Testament înnoit nu pe aspectul exterior al formelor, de care erau orbiţi iudeii, ci cu forţa unei relaţionări umane fireşti[3], este dat în temeiul legitimităţii aflării sensurilor adevărate şi nu de forma sensului.

Una dintre abordările cele mai expresive de a osândi stăruinţa iudeilor în neglijarea fondului de dragul formei îşi găseşte aplicabilitatea în raţionamentul la care sunt provocaţi cărturarii de către Hristos: „Voi ziceţi: Cel ce se va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe darul ce este deasupra altarului este legat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul?”(Matei 23,18-19). Mântuitorul doreşte astfel a le deschide iudeilor cărturari ochii minţii spre a înţelege că nu forma dă importanţă conţinutului, ci conţinutul dă importanţă formei.

Ca să aflăm mai lămurit aceasta putem traduce, pentru noi cei de azi, cuvântul altar (altarul)  prin sintagma „însăşi Fiinţa Adevărului”, iar cuvântul dar (darul) cu sintagma „forma înveşmântării Adevărului”. Vom descoperi următoarele: „Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, forma înveşmântării Adevărului sau însăşi Fiinţa Adevărului care (sfinţeşte) dă sens formei?!”. Această modalitate de a pune în desuetudine înţelepciunea formalistă şi pierzătoare de suflet a cărturarilor avea să se constituie într-un fals temei pentru acuzaţia că Hristos L-ar fi nesocotit pe Dumnezeu Însuşi. Hristos reuşise să îi smintească deja prin nesocotirea prescripţiilor formale referitoare la curăţire, cuprinse în tradiţia iudaică. Aceste prescripţii contau atât de mult pentru iudei…! În practica lor era cu mult mai important să nu te abaţi de la anumite semnalmente exterioare ale legii, decât să ai inimă bună şi dragoste faţă de aproapele: „Iar fariseul s-a mirat văzând că El nu S-a spălat înainte de masă. Şi Domnul a zis către el: Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie. Nebunilor! Oare, cel ce a făcut partea din afară n-a făcut şi partea dinăuntru? Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate. Dar vai vouă, fariseilor! Că daţi zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele şi lăsaţi la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu; (Luca 11, 38-42). Aceste cuvinte rămân fără o replică pertinentă. Cărturarii, învinşi ideologic, aveau mai apoi să se răzbune cumplit.

2. În lipsa adevăraţilor martori, martorii cei bezmeticiţi ai acuzării au declarat:  „Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi” (Marcu 14,58).

Nu putea fi o jignire mai mare pentru iudei decât aceea de a vorbi cineva în cuvinte considerate „nesocotite” la adresa templului din Ierusalim. Templul fusese reconstruit cu multă obidă şi sacrificii din partea iudeilor. Reconstruirea lui începuse încă de pe vremea lui Irod cel Mare şi durase patruzeci şi şase de ani (Ioan 2, 20). Aşadar cuvintele Domnului păreau de neînţeles şi provocaseră revoltă în inimile celor care fuseseră printre participanţii la actul de reconstruire. Orbirea de a te fi oprit la sensul literal al spuselor Domnului şi de a nu avea disponibilitatea să te laşi călăuzit spre sensurile adevărate ale cuvintelor Sale, avea să genereze expresia unui instinct involuat: ura faţă de Hristos !

Profesorul  de teologie Grigorie T. Marcu şi juristul Ioan Fruma în lucrarea lor Procesul Mântuitorului, din care am citat mai sus, afirmă că depoziţia martorilor, deşi redată tendenţios, corespunde adevărului[4], numai că Iisus vorbise despre templul trupului său (Ioan 2, 21) în analogie cu semnificaţia templului din Ierusalim. Mântuitorul prin aceste cuvinte denunţa clipa dărâmării templului, cel făcut de mână, ca pe o consecinţă necesară a raţiunii de a desfiinţa aşezământul Aşteptării lui Mesia în favoarea Împlinirii acestui aşezământ în persoana Sa. Evenimentul dărâmării avea să se petreacă în timp, undeva în proximitatea Învierii Domnului (la o distanţă de mai bine de 40 de ani – anul 70), iar Învierea avea să substituie definitiv sensul existenţei necesare a templului din Ierusalim ca reper spiritual, spre a lăsa lumii evidenţa unui alt reper: Hristos.

Aşadar, pentru creştini reperul spiritual de aici încolo începe să fie Hristos cel Înviat şi nu existenţa templului din Ierusalim; accentul va cădea de acum pe mormântul gol al lui Hristos – ca dovadă indubitabilă a Învierii; şi nu pe rămăşiţa zidului din Ierusalim – ca formă de evocare a istoriei glorioase animate de aşteptarea mesianică. În temeiul acestei tâlcuiri apare legitimă concluzia Sfântului Evanghelist Marcu, anume că martorii „mărturiseau strâmb împotriva Lui”(Marcu 14, 57), pentru că nu cunoşteau exact la ce anume s-a referit Hristos în cuvintele Sale. Iar mormântul gol se dovedeşte a rămâne pe mai departe nu un Templu nou şi doar dovada indubitabilă a afirmării din el a unui Nou Templu – Hristos.

3. Pentru că niciunul dintre cei prezenţi în curtea lui Caiafa nu veniseră acolo decât cu intenţia de a-L linşa pe Iisus, pentru că nu se găseau  mărturii pertinente să-i dovedească vreo vinovăţie, pentru că lipseau desăvârşit argumentele de care se puteau agăţa şi cu dinţii iudeii ca să scoată de pe undeva din spusele Domnului proba blasfemiei, arhiereul se apleacă asupra învinuitului cu următoarea întrebare: ”Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc împotriva Ta aceştia?” (Marcu 14, 60). Aici arhiereul induce învinuitului ideea că nu ar dori neapărat un răspuns, tocmai pentru că preţuieşte doar aceste „aşa numite învinuiri”. Arhiereul admite însă că învinuirile erau de fapt contradictorii, motiv pentru care s-ar fi cerut lămurite. Iisus însă tăcea ! (Marcu 14, 61)

De cele mai multe ori când un acuzat tace i se deduce o vinovăţie implicită, pornind de la prezumţia eronată că acela nu ar avea argumentele necesare să-şi contracareze adversarii. Iisus tace însă pentru a demonta strategia ilegitimă a judecătorilor săi, ca să demonstreze prin aceasta că subiectele invocate nu meritau atenţia cuvenită a Unuia care atât de insistent predicase iudeilor în toate zilele în templu. Răspunsul la această întrebare îl dăduse de fapt Hristos încă din clipa răpirii Sale din grădina rugăciunii:”în toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului” (Luca 22,53)

Iată ce zic autorii cărţii Procesul Mântuitorului: „Grija (lui Caiafa) pentru păstrarea Legii sau pentru norod, […] nu justifică şi nu pot şterge nici patima manifestată în întreg procesul, nici ura cristalizată în graba cu care s-a pronunţat pedeapsa capitală”[5]. Pentru a provoca aşadar pretextul atât de dorit, arhiereul declanşează mecanismul dubitativ al unei condamnări sigure, anume îL întreabă pe Hristos dacă este adevărată „blasfemia” de a Se fi considerat însuşi Fiu al lui Dumnezeu: „Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”(Matei 26,63). Tăcerea lui Iisus în aceste condiţii ar fi negat întreaga activitate mesianică a Sa, de aceea Mântuitorul răspunde: „vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64).

Urmează, după acelaşi algoritm motivat de ură, verdictul ca răspuns la „blasfemia” declarată. Gravitatea acestei afirmaţii este indusă nu prin ceea ce reprezentau cuvintele lămuritoare ale învinuitului, ci prin mimarea unei excesive rezonanţe pe care aceste cuvinte le-ar fi putut avea la auzul lor. În consecinţă arhiereul îşi rupe haina de pe el, după vechiul obicei iudaic de a-şi manifesta durerea şi scârba[6] şi dă îndată sentinţa: „A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte” (Matei 26, 65-66).

Niciunul dintre cei de faţă nu a putut avea şansa de a întrezări Adevărul, sau măcar şansa de a-şi pune dinainte alternativa Adevărului zicând: şi dacă totuşi acest Om este Fiul lui Dumnezeu ?! Şi dacă totuşi nu vina lui, ci ura noastră îL zugrăveşte ca pe un hulitor de Dumnezeu ?! Şi dacă Omul acesta, care ne-a învăţat şi „a făcut între noi lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut” (Ioan 15, 24) este cu adevărat Mesia cel vestit de prooroci şi mult aşteptat ?! Nimeni nu a avut cu sine nici un fel de întrebare ! Toată lumea în schimb fierbea în dihonia învinuirii. Cu patimă ar fi voit să ucidă, deşi Legea cu nici un chip nu le putea încuviinţa fapta. Însuşi Mântuitorul cândva îi avertizase că nu gândesc după chemarea Legii atunci când le spusese: „Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea (în care se găseşte porunca «să nu ucizi!»). De ce căutaţi să Mă ucideţi?”(Ioan 7, 19).

În altă parte, vorbindu-le despre filiaţia ascultării de Dumnezeu arătată prin Avraam, Mântuitorul îi mustră pentru neconcordanţa dintre purtarea lor şi faptele de credinţă ale lui Avraam: „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că nu încape în voi cuvântul Meu. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru. Ei au răspuns şi I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta” (Ioan 8, 37-40).

4. Înarmaţi cu un fals verdict iudeii aveau să-şi lase furia să triumfe în incinta judecăţii lui Pilat: „Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu!” (Ioan 19,7). Făţărnicia lor avea să capete sensurile cele mai întortocheate atunci când deşi doreau să exprime legitimitatea verdictului privitor la pedeapsa capitală se socotesc pe ei înşişi neatinşi de vina execuţiei acestui verdict, pentru că zic: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni;” (Ioan 18, 31). E de mirare cum de şi-au adus aminte iudeii brusc de aspectul acesta al Legii. Aceasta însă nu i-a împiedicat să-l instige pe mai departe pe oficialul roman zicându-i: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!” (Ioan 19, 15). De acum Pilat, în numele autorităţii profane, trebuia să fie instrumentul execuţiei unui verdict dat pe temeiuri religioase. De neînţeles ! Acesta neştiind a vedea nici spiritul şi nici rigoarea unor astfel de acuze L-a întrebat pe Iisus, la rându-i „De unde eşti Tu?” (Ioan 19, 9).

Hristos nu avea pentru acest întrebător nici un răspuns ! Era atât de inutil să-i arate unui ocârmuitor lumesc taina ocârmuirii cereşti încât îl lasă pe Pilat să aştepte să îşi dea singur măsura unei întrebări mântuitoare! Acesta în locul explicaţiilor aşează dinaintea feţei sale indignarea cum că i se nesocoteşte întrebarea. Mântuitorul îi vorbeşte apoi lui Pilat explicit despre originea puterii lumeşti pe care ocârmuitorul pretindea că o poate avea asupra Sa şi îi dă mărturie despre gravitatea păcatului iudeilor.

Cu toate acestea, peste câtva timp Hristos va fi răstignit. Moare singur, neînţeles, părăsit de toţi, batjocorit !  Se făcuse pe Sine Fiu al lui Dumnezeu ! „Blasfemie” !

Ce anume putea fi în inima Domnului atunci aflăm din citirea sfâşietorului psalm 21:„Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât. Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte. Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara câinelui viaţa mea. Izbăveşte-mă din gura leului şi din coarnele taurilor smerenia mea. Spune-voi numele Tău fraţilor mei; în mijlocul adunării Te voi lăuda…”(Ps. 21, 15-24)

Picioarele sângerânde în îmbrăţişarea Maicii Sale erau singurul semn pe care o inimă omenească l-ar mai fi putut da pentru El, grăind despre o iubire cum nu mai poate fi pe lume una asemeni. Alături un singur ucenic căruia îi este încredinţată Maica. Peste tot, peste pământul cutremurat de ură şi peste genune, aureola unei nesfârşite iubiri care purta cu sine promisiunea Învierii.

Asurziţi de mulţimea care încă mai trimitea în neant strigarea: „Ia-L ! Ia-L ! Răstigneşte-L !” (Ioan 19,15) ucenicii ascunşi ai Împăratului tuturor mai aveau încă în auz cuvântul poveţelor Domnului lor: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu. De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar (aceasta), ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: M-au urât pe nedrept” (Ioan 15, 17-25).

            Făcând o trecere în revistă a celor scrise aici putem sintetiza concluzia că pe iudei i-a smintit imposibilitatea de a înţelege în ce fel poate Adevărul să-şi substituie tipul, sau pre-închipuirea Sa; în ce fel poate miracolul întâlnirii cu Dumnezeu cel adevărat să se unească cu prevestirea acelei întâlniri; în ce fel poate Lumina să înlocuiască cele ce închipuiesc Lumina. Dar cel mai mult iudeii s-au smintit de nesocotirea de către Hristos a formelor unei părute evlavii, înfierarea formalismului în special şi a făţărniciei preopinenţilor Săi.

            Pe Hristos L-au ucis rigorile formalismului iudaic; L-au ucis minciuna care s-a întărit în baierele urii celor ce ziceau că El ar fi hulit; L-au ucis ignoranţa căutării unor răspunsuri; L-au ucis „teologia” atât de complicată a riturilor iudaice, consemnul unei deveniri care nu ducea nicăieri decât la negarea Lui, la alungarea Lui din inimile oamenilor. Ura, înverşunarea, orbirea, răutatea, setea de sânge, surzenia, emfaza, falsa mânie pentru aşa zisa păzire a celor rânduite, nesocotinţa şi tot cugetul viclean, acestea L-au ucis !

            Fiind asemenea Lui, în pace, în dragoste, în Adevăr şi în curaj, vom dovedi că încă Hristos nu a părăsit lumea aceasta, că încă n-a părăsit şi nu poate părăsi Biserica Sa pe care atât a iubit-o încât şi-a dat viaţa pentru ea.

            Într-o măsură mai mare, sau mai mică, cei ce i-au urmat Mântuitorul în suferinţa unei propovăduiri curajoase, una care să pună în lumină temeiul altoirii noastre în viaţa reală a lui Hristos şi nu în formalismul simbolizării acestei vieţi, au avut de suferit nu numai de la iudei, ori de la neamuri, ci chiar de la cei ce păreau de aceeaşi credinţă.

Precum spune Marele Pavel: „Ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi;”(II Cor. 6, 4-5);

Întru acestea fiind mai departe acelaşi apostol mărturiseşte: ”Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebuneşte spun: eu mai mult decât ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile”(II Cor. 11,23-28).  Aceste pătimiri şi mai puţine decât acestea au avut cei ce i-au urmat lui Hristos. Să nu ne temem de cei ce ne prigonesc, ci mai mult să slujim Celui ce ţine toate în a Sa voie !

Biserica Lui nu poate fi gloata celor ce răstignesc, ci aşezământul celor răstigniţi; nu poate fi spoiala formalismului pentru care Hristos a şi fost acuzat că L-ar fi trădat pe Dumnezeu, şi pentru care a şi fost dus la moarte, ci trebuie să fie aşezământul jertfei de sine, al dragostei, al bucuriei şi al Adevărului întru arătarea păcii Duhului Sfânt.

Altfel oamenii nu vor pricepe niciodată ce a vrut Hristos de la noi; Nu vor pricepe că suntem ucenicii Săi, pentru că înşine smintim arătând că nu avem nicicum dragoste între noi ! Pentru că Domnul şi Mântuitorul nostru ne-a zis: “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35).

Acestea ştiind, cum vom stărui mai mult a ne răstigni unii pe alţii fără noima vreunei înţelegeri adevărate ?!

Preotul Lucian Grigore 

[1] Ioan Fruma şi Grigorie T Marcu, Procesul Mântuitorului, Tipografia Arhidiecezană – Sibiu, 1945, p.75

[2] Wellhausen Paul Wernle, Jesus, Tübingen, 1916, p.217

[3] a se vedea cazul celui căzut între tâlhari la Evanghelia Sf. Ev. Luca (10, 30-37)

[4] Ioan Fruma şi Grigorie T Marcu, Op. Cit., p.76

[5] ibidem, p.84

[6] ibidem, p.86

lasă inima

dorurilor slăvite

flori să aprindă

*

Filmul ne învaţă să vedem că asigurarea unui echilibru interior nu vine nici de la încrederea în sine şi nici de la abilitatea de a ocoli dezastrele, ci rezidă doar dintr-o profundă legătură cu Dumnezeu în care crezi nestrămutat şi care te ocroteşte pretutindeni. The Book of Eli este o alegorie despre lumea noastră de acum şi de totdeauna, un poem despre încrederea deplină în ajutorul şi ocrotirea dumnezeiască şi despre salvarea lumii prin credinţă. O temă profundă, atent administrată de la un capăt la altul al istoriei. Scenaristul Gary Whitta şi fraţii Allen şi Albert Hughes – regizorii acestui film – ne invită să explorăm limita până la care se poate manifesta substituţia unei stratificări sociale aflate în derivă, o lume profund distorsionată de efortul reconfigurării etajelor ei de autoritate publică şi totuşi capabilă să-şi revigoreze tentaţia restituirii drepturilor, ori să descătuşeze libertăţile personale.

La antipozi – două atitudini contrare: pe de o parte instituţia abuzivă şi inumană, construită pe falsa legitimitate a „ordinii”; pe de cealaltă parte omul credinţei ca aşezământ fundamental – restaurator. Dacă în primul caz un om aflat în fruntea destinelor mulţimii ocârmuieşte cu resortul fricii, al şantajului, al speculaţiei, al manipulării şi al iluziei, în cel de-al doilea regăsim tipologia persoanei libere de orice constrângere exterioară, dar adânc devotată idealurilor.

L-am catalogat a fi un film total, contrar opiniei unora că tematica post-apocaliptică ar fi desuetă sau că abordarea religioasă ar trimite la temeiul protestant al reconsiderării Scripturii. Să nu fim prea exigenţi cu substratul credinţei care suscită interesul privitorului. Nu ne aflăm în Rusia pravoslavnică şi nici la Vatican, ca să ne aşteptăm la vreo liturghie corală sau la vreo mesă festivă. Ne mulţumim cu locaţia deşertică, locul dezastrelor şi al disperării, un loc unde supravieţuirea putea fi un act de înaltă demnitate sau de gravă trădare a chipului lui Dumnezeu – de încălcare a identităţii şi a demnităţii celuilalt. Ne întâlnim aici cu imaginea profetului privind destrămarea Moabului:

„Câmpiile au sărăcit, asemenea şi via; stăpânitorul popoarelor a distrus cele mai bune viţe ale ei, care se întinseseră şi acoperiseră pustiul; lăstarii lor se întinseseră şi trecuseră marea. Pentru aceasta plâng şi vă spăl în lacrimile mele, că nu se mai aud la voi strigătele vesele din timpul secerişului şi al culesului viilor. Nici bucurie, nici veselie prin grădini, iar prin vii nici cântece, nici chiote! Nimeni nu mai dă vinul la teasc, strigătul călcătorului a încetat. Pentru aceasta lăuntrul meu se zbuciumă ca o harpă, asemenea şi inima mea”. (Isaia 16, 8-11)

Cerul golit de sens existenţial, îmbâcsit de resturile unei civilizaţii care se autodistruge, arată peste lume, prin gaura deschisă spre cer, lumina ucigaşă a îngerului căzut. Omul, zidire a lui Dumnezeu, nu mai reprezintă nimic. Este pradă pentru celălalt om ajuns bestie. Totuşi, parcursul animat de credinţă şi de fidelitate pentru adevăr descoperă lumii şansa unei noi învieri. Un astfel de scenariu este absolut posibil. Dacă această lume a noastră nu se va schimba încă de pe acum, dacă noi nu ne vom schimba deodată cu ea, atunci curând protagoniştii întâmplărilor zugrăvite aici pot fi chiar copiii noştri.

 Primele cadre captează atenţia unei categorii de public mai puţin elevat, care se mulţumeşte mai degrabă să vadă cum ajunge până la capăt un conflict de stradă, decât să aprofundeze semnificaţii. Te trezeşti nu o dată în miezul unui film cu băieţi absolut răi care trăiesc drama de a fi supravieţuit unui război atomic şi care nu mai au nici urmă de reper moral sau vreo raţiune existenţială decât aceea de a domina prin violenţă – cu bestialitate – destinele celorlalţi. În centrul atenţiei se află însă un om misterios care pluteşte între profilul soldatului american superdotat şi cel al adolescentului pasionat să asculte muzică la iPod. Era omul făcut să supravieţuiască acestei lumi ostile, un om care trăia intens provocarea unei obsesii: aceea de a merge spre Vest, unde ştia că este aşteptat. Spre Vest era mânat de o voce care îi încredinţase cu ceva vreme înainte misiunea păstrării unei cărţi, o carte groasă, legată în piele. Vom vedea mai târziu şi crucea frumos înflorată tronând pe coperta acesteia ca o lumină scumpă învăluind acea lume abominabilă, stăpânită de pistolari şi de violatori.

Peregrinul Eli, întrupat magistral de actorul Denzel Washington, păstrează până în finalul filmului secretul acestei cărţi a cărei numire înainte de a fi atent rescrisă se lasă insistent nedezvăluită. Parcurgem împreună cu protagonistul promisiunea împlinirii acestui drum prin lumea fără rosturi şi fără raţiune. Vedem cum lipsa reperelor, adică lipsa credinţei şi a temerii de Dumnezeu, conduc implacabil la debordarea fărădelegilor şi la adâncirea răutăţilor. Înţelegem că fără Dumnezeu nu putem face nimic altceva decât să trăim deriva şi devianţa unei lumi care nu ne mai este proprie şi care nu mai seamănă întru nimic cu ceea ce a aşezat Ziditorul în crugul timpului. În lipsa oricărei instituţii, vedem cum omul credinţei este adevăratul reper, adevărata măsură a acelei lumi şi singurul aşezământ al umanizării şi al spiritualizării.

Existenţa unei astfel de lumi fără căpătâi în care tronează abuzul şi violenţa,  nu numai că justifică, dar şi cere în mod necesar intervenţia justiţiară care corectează răul amputându-l din rădăcină. Călătorim aşadar cu personajul principal printr-o lume asemănătoare lumii Vechiului Testament, bântuită de bestii sau de slujnice ale idolilor, care sunt sacrificate aşa cum odinioară erau preoţii lui Baal stârpiţi dintre oameni de jungherul proorocului Ilie. Poate că filmul doreşte a restitui în acest fel argumentul care să sprijine iniţiative sângeroase precum cele ale poporului ales de demult. Este posibil! Sigur este că filmul aruncă în joc miza mai multor teme pe care societatea noastră de acum le derulează şi le trăieşte la o dimensiune total ocultată de simţul „corectei” socializări politice: tema desconsiderării, destructurării şi minimalizării omului; tema curajului – paradigma neînfricării; tema compasiunii pentru om; tema dăruirii; tema responsabilităţii profetice; tema miracolului şi a încrederii nestrămutate în Dumnezeu; tema regretului pentru neconcordanţa dintre învăţătură şi fapte; teza manipulării prin religie; tema controlului şi a manipulării resurselor; paradigma castităţii; tema regretului pentru nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi pentru proasta gestionare a bunurilor; sau tema eternei sclavii.

 The Book of Eli vorbeşte despre o viaţă imposibilă pe care noi ne silim a o parcurge dureros încă de la începutul lumii, de la uciderea primului om şi până astăzi; o lume în care frate pe frate se sfâşie şi se mănâncă, pentru că fiecare îşi imaginează că are libertatea să o facă fără să fie pedepsit de cineva. Avem aşadar a ne confrunta cu jungla unor nevoi minime, care se transformă în păcat, nevoia de a îţi ostoi setea, de a te hrăni, de a te adăposti, într-un spaţiu în care toată lumea şi-a uitat resursele morale şi spirituale; nimeni nu mai ştie să se roage pentru că odată cu distrugerea civilizaţiei, în urma unui incident apocaliptic, au dispărut cărţile adevărate, adică adevărata cultură, dar şi oamenii adevăraţi care le preţuiau. După dezastru au rămas doar oamenii decadenţi, adică dimensiunea sălbatică a subzistenţei, o lume instinctuală dominată de un manipulator malefic, un anume Carnegie – personajul care întrupează omul-monstru, autoritaristul sălbatic, atotvicleanul, stăpânul, jivina.

Dimensiunea dureroasă a filmului este dată de ideea că oamenii, de foame, se mâncau unii pe alţii la propriu pentru a supravieţui, iar grotescul este mai mult accentuat la confruntarea cu nişte dihănii bătrâne, nişte oameni (soţ şi soţie) care îşi mâncau tihnit vizitatorii. Acest fapt le-a permis să-şi prezerve locaţia lor din deşert, o căsuţă altminteri arătoasă pentru acele timpuri, dacă nu ar fi avut faţada jupuită şi scorojită şi dacă nu ar fi fost aşezată în acel decor sumbru, post-apocaliptic. Omul nu mai reprezenta pentru ceilalţi nicio valoare, el putea fi jefuit, omorât, devorat chiar, fără ca nimeni altcineva decât victimele să se înspăimânte de aceasta.

Omul despot, Carnegie, care reuşise să construiască un sistem de control total asupra unui aşa-zis oraş în care se refugiaseră violatorii şi tâlharii timpului, bântuie istoria întregului film. Secretul lui Carnegie consta în primul rând în controlul pe care îl avea asupra surselor de apă existente, dar şi în autoritatea pe care i-o dădeau ştiinţa de carte şi cunoaşterea tacticilor dictatoriale.

Eli are o singură neputinţă: aceea de a nu se putea despărţi de amintirea civilizaţiei pe care o părăsise în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Amintirea acelui timp îi ţintuia urechile în ritmurile melodiilor stocate de iPodul său. Bateria expirată a acestuia îl determină să caute locuri civilizate. Acest fapt, dar şi lipsa acută a apei, îl aduc pe om în oraşul dictaturii perfecte. Oraşul în care peregrinul soseşte pentru a încărca bateriile iPodului se dovedeşte a fi ostil străinilor nonconformişti, dar în acelaşi timp „sigur” pentru toţi aceia care respectau regulile lui Carnegie. În oraş dictatorul împărţea cu autoproclamată autoritate comandamente diverse brigăzilor teroriste pe care le crease şi care executau prompt comenzi în schimbul privilegiilor. Deşi nu mai contau în ochii nimănui, gloatele erau răsplătite şi ele cu câte o lingură de apă pentru obedienţa intrării în ascultare. Peste tot trona frica de moarte şi furia jefuitorilor şi a spintecătorilor.

În decor avea să rămână aproape veşnic, ca un laitmotiv, femeia momeală – anexată unei grămezi de fiare – cerând ajutor trecătorilor care aveau să sfârşească în mâinile bestiilor canibalice ascunse în spatele parapetelor.

Oraşul nebunilor avea doar doi oameni întregi la minte: o femeie oarbă care în schimbul sclaviei se bucura de mici privilegii parfumate şi fiica acesteia, care urma a fi livrată pentru servicii sexuale maimarelui bandei. Femeia nevăzătoare este omul închis în capcana unor gesturi aparent tandre ale lui Carnegie care, în schimbul livrării unor informaţii, nu se sfieşte să o târască pe biata femeie de păr. Fiica ei va fi, după întâlnirea cu Eli, omul regenerat de speranţa de a recompune aşezământul acelei lumi pe temeiuri mai bune.

Pericolul pe care îl risca umanitatea sub dominaţia lui Carnegie nu era atât insecuritatea personală, cât manipularea de care acesta era capabil. Eli, regele cast al acestei lumi refuzate, descompuse, intuieşte capcana ce i-o întinde Carnegie pentru a-l determina să i se alăture în planul său abominabil de manipulare şi dominaţie. Apare la schimb pentru o astfel de „favoare” femeia marfă ce i se oferă gratis peregrinului. Carnegie, în încercarea de a-i da timp şi motivaţie spre a lua o hotărâre pentru încheierea pactului minciunii, îşi zăvorăşte oaspetele oferindu-i ispita feminină. Eli reacţionează neaşteptat pentru cultura şi maniera acelui timp (ca şi pentru vremurile noastre…) şi o pofteşte pe femeie afară din locul de taină unde el fusese luat captiv. Uşa deschisă pentru evacuarea oricărei tentaţii se închide protector îndată ce Eli realizează că tânăra executa ordinele dictatorului sub ameninţarea de a-şi vedea buna sa mamă în chinuri. Omul era implorat să se declare mulţumit de companie în zori, când ar fi fost eliberat din închisoarea falsei îmbelşugări. Aici fata descoperă alt om decât aceia cu care se înconjura toată ziua. Descoperă rugăciunea şi bunătatea, puterea de a motiva viaţa cu altceva decât cu astâmpărarea nevoilor ori cu înşelarea simţurilor.

Din gura fetei Carnegie află secretul lui Eli, anume faptul că purta cu sine în rucsac o carte absolut valoroasă, o carte care ar fi putut să-i ofere dictatorului puterea sigură a manipulării religioase. Scripturile toate din lume fuseseră arse îndată după sfârşitul războiului devastator, tocmai pe motivul că datorită mesajului lor lumea ar fi fost distrusă. O singură carte fusese salvată de Eli. Dar fiecare dintre cei ce cunoşteau valoarea cărţii aveau o cu totul altă motivaţie să o folosească. Carnegie voia să-şi experimenteze metodele de dominaţie oarbă asupra lumii, în timp ce Eli voia să apere Adevărul. Îl măcina regretul că nu făcuse nimic din ceea ce tezauriza acea carte. Se frământase mai mult cu obsesia de a apăra cartea, decât cu dorinţa de a împlini cele arătate în ea. Realizează această lipsă abia când cartea mult preţuită de el îi va fi răpită. Atunci apare adevăratul miracol al filmului. Rănit şi epuizat, se încredinţează ajutorului lui Dumnezeu pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. Despuiat de toată armura paleativelor vieţii, fără arme, însetat, gol, aproape învins, ajunge la destinaţie purtând în sine Cartea pe care spera să o dăruiască lumii în simplitatea şi curăţia adevărului ei. Începe „o nouă eră”, era întoarcerii la valorile Cărţii lui Eli, adică reînvierea speranţei că lumea va redeveni ceea ce Dumnezeu a dorit a zidi dintru început.

Epicentrul acestei renaşteri va fi Alcatraz, temutul loc de detenţie transformat acum în bibliotecă şi muzeu cultural al civilizaţiei terestre. Ca o ironie a sorţii, lumea întreagă schimbată în puşcărie regenerează propunându-şi  miracolul unei culturi salvate de o mână de oameni în Alcatraz.

 Filmul se dovedeşte a fi de o deosebită complexitate a mesajului. El dă definiţia falsei instituţii: aşezământul fricii, al autorităţii abuzive, al manipulării şi al minciunii – o confecţie din care lipseşte dragostea, dar în care tronează închinarea la stăpânul-jivină, ca la un demon al favorurilor condiţionate. O instituţie care nu urmăreşte pacea, nici bunăvoirea şi nici dragostea între oamenii, ci se hrăneşte din laptele spurcat al obedienţei şi din manipularea unor resurse altminteri universale şi nerestricţionate. Şansa supravieţuirii e dată aici de relaţia profundă a omului care nu uită să se roage şi nici să se încredinţeze întru curaj ocrotirii lui Dumnezeu.

Prin atitudine Eli nu încearcă să vindece lumea, el o amputează de tot răul cu care se confruntă şi o hărăzeşte eshatonului, în aşteptarea dreptăţii. El luptă pentru salvarea sufletului de la a fi manipulat în numele credinţei şi crede că omul deformat, care aştepta de la el să-i fie încredinţată cartea, nu este pregătit nici să o aibă şi nici să-i pătrundă tainele.

Eli căuta o lume potrivită ca să-şi încredinţeze ei această carte, iar lumea aceea nu era cu nici un chip lumea lui Carnegie! Se cutremura la gândul pierderii acestui tezaur, ca şi cum ar fi spus: „nu pot să dau cele sfinte câinilor, nici să arunc mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva aceştia să le calce în picioare…! (Matei 7,6).  Strădania de a păstra Cuvântul Vieţii nerăstălmăcit de nimeni, exprimată prin interdicţia pe care o pune ca nimeni să nu atingă Cartea lui cea preţioasă, va fi sortită eşecului. Totuşi speranţa care îl mobiliza atât de mult nu va înceta niciodată să pulseze în inima sa. Până în sfârşit Dumnezeu va face prin el minunea de a păstra litera şi spiritul textului. Eli cunoştea că răstălmăcirea şi deturnarea învăţăturilor a dus la distrugerea lumii în acel înfiorător război căruia el însuşi îi căzuse victimă. De aceea grija sa e cu mult mai apăsătoare şi hotărârea cu mult mai aprinsă pentru a salva din ghearele manipulatorilor ceea ce putea fi folosit ca instrument de dictat şi de străină conformitate.

Textul „orb” al Scripturii vorbeşte despre orbirea lumii şi despre neputinţa ei de a înţelege corect voia şi lucrarea lui Dumnezeu. Manipulatorul va rămâne perplex în faţa interdicţiei de a privi spre litera cea adevărată a acestui demers. Calea de a cunoaşte voia lui Dumnezeu este chiar aceea de a lăsa Cuvântul să treacă prin „ochii” tactili ai femeii nevăzătoare, adică prin sufletul ei. Vom înţelege că adevărata frământare pentru mântuire nu poate trece decât prin sufletul celuilalt ca să ajungă la tine sub forma unei adevărate cuprinderi, adică la măsura unei vederi depline. Cândva lumea avusese parte de o astfel de vedere şi de atingere: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul vieţii, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos”. (I Ioan, 1, 1;3)

Filmul zugrăveşte cum şi din ce pricină se sfârşeşte istoria lumii şi de asemenea dezvăluie calea adevărată prin care ea poate fi salvată spre a renaşte. Este o pledoarie despre starea deturnată a lumii de acum, despre autoritatea suprapotenţată inutil, despre abuzul de cele sfinte şi despre manipulare. Creatorii filmului deconspiră mecanismul manipulator al unor posibile pseudo-religii instituţionaliste – însă nu pe cel al Creştinismului înţeles ca Aşezământ – şi pun în lumină esenţa unei dezbateri cu sine, fiorul proximităţii lui Dumnezeu, crezămintele şi comandamentele spirituale care se cer apărate şi de la care pleacă totdeauna pe mai departe demersul legăturii liturgice al unei comunităţi restaurate în dragostea şi grija faţă de celălalt şi în încredinţarea proniei lui Dumnezeu:

„Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile”.

Aceste cuvinte le întâlnim în film pe buzele lui Eli. Psalmul 22 se face în inima acestui om al credinţei şi al dreptăţii imn de slavă adus lui Dumnezeu în biserica cea sfărâmată a lumii, schiţată parcă de acel furnal părăsit în care el îşi găsise adăpost împreună cu sufletul pe care îl luase sub ocrotire.

 Tinerii care mergând să vadă Cartea lui Eli caută un film de acţiune şi doar atât – pot fi surprinşi de întorsătura de situaţie pe care o ia cursul acţiunii. Dacă vor fi măcar câţiva printre aceşti tineri care să înţeleagă mesajul lui Eli, lumea noastră va fi salvată. Eli împlineşte un sacerdoţiu, iar sacerdoţiul său nu e altul decât străluminarea lumii cu forţa unei speranţe şi a unei fără de margini încrederi în Dumnezeu.

De-abia de la el încoace, cei care în Alcatraz au salvat marile opere ale lumii vor fi dorit desigur a salva şi tâlcurile cele bune ale Scripturii, scrierile Părinţilor şi poveţele Sfinţilor. Eli, regele profet al acestei memorii, este provocarea fascinaţiei pentru memoria de totdeauna a revelaţiei şi martorul ultim al unei cărţi întrupate.

Filmul merită văzut …

L. G. 

cascada din vis

numără blând stâncile

inimii mele

*

Dragostea lui Hristos ne va scoate chiar şi din morminte, dacă vom şti să lăsăm inimii încredinţarea curajului! De-aceea să mergem şi noi să murim împreună cu El !

Am văzut un copil pe care mama lui îl ţinea de mână în faţa unei cruci din cimitir. Mi-au reţinut privirea ochii lui. Erau nedumeriţi, întrebători! Mama îi arăta copilului mormântul tatălui, zicându-i: uite scumpule, aici e tăticul tău ! L-am pus aici de pe vremea când tu erai încă în scutece…

Mai târziu copilul se juca în faţa blocului cu alţi copii care insistau să îl întrebe: am auzit că tu nu ai tată, că n-ai avut niciodată tată ! E adevărat ?! Cine e tatăl tău ?

Copilul le-a răspuns: tatăl meu e o piatră şlefuită, dreptunghiulară, o piatră pe care se află încrustată o cruce. Cam atât ştiu eu despre el !

Copiii îl ascultau râzând. Credeau că glumeşte. Dar puştiul cel fără de tată mai tare spunea cele ce avea de spus, dorind să-i încredinţeze pe toţi: l-am văzut ! Îl ştiu ! E o piatră ! Nu mă credeţi ?! Am să vi-l arăt şi vouă ! E o piatră !

De multe ori am avut astfel de încredinţări. Am crezut că adevărul e o piatră ! Era un adevăr pe care îl ţineam strâns în minte şi dinaintea ochilor. Piatra mea dreptunghiulară de dinaintea ochilor, era însă doar pojghiţa unui adevăr nefuncţional, un adevăr a cărui fiinţă zăcea înăuntru fără suflare.

Adevărul ?! Ce este adevărul pe care noi îl percepem ?! Un dumnezeu al sloganului, al lozincilor, un dumnezeu fără fiinţă înăuntru şi fără suflare. Îl percepem doar prin memoria faptelor, a lucrurilor, memoria existenţei, sau prin cele intuite, ori prin cele ce sunt mai degrabă pecetluite! Dar putem căpăta oare ceea ce se poate înţelege a fi „strângerea de mână” a acelei realităţi?! Suntem în strângerea de mână a mamei. Putem intui cum va fi să fie „strângerea de mână a tatălui” ?! Poate că da ! Sau mai sigur: poate că nu !

Atâta timp cât credem că marile adevăruri sunt criptate, că fiinţa Adevărului a murit, că memoria ei e pusă la arhivă, la păstrare, acest Adevăr nu lucrează, nu răscoleşte inimile, nu aprinde, nu mobilizează şi nu ne poate convinge să cuprindem cu intuiţia cum va fi să fie acea „strângerea de mână a tatălui”! Singura cale a unei descoperiri valabile ar fi învierea tatălui. Şi recunosc, acesta ar fi decupajul unei soluţii neaşteptate: Să învieze! Cum adică să învieze ?! Nu ştiu ! Dumnezeu ştie cum ! Dar dacă el este totuşi viu ?!

Noi credem că Adevărul este o instituţie. I-am dat un chip acestei instituţii, am îmbrăcat-o în piatra funerară a oficioaselor, a predicilor formale, a tămâiei uitării şi neuitării. Ceremonialul prelung şi evocator atinge însă doar dungile bine şlefuite ale acestei pietre dogmatice, adunată dinaintea ochilor ca un piedestal de nepătruns, pe care tronează cu mare fast doar memoria faptului şi nu faptul însuşi. Fastul acesta nu restituie nicicum realitatea în sine, ci doar o schiţează. Instituţiile nu deţin adevărul. Ele deţin doar zăvoarele cu care încăpăţânate doresc să ferece realitatea sub paza regulamentelor. De aceea Hristos îi mustră pe cărturarii cei instituţionali pentru cheile cele nefolosite ale Împărăţiei, zicându-le: „nici voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre!”

În adâncul pietrei, dincolo de cremene, în inima acestei monstruozităţi tăcute care acoperă definiţia vieţii, va trebui să pâlpâie dragostea noastră cea mai frumoasă, şi dragostea ştim că are – în inima celor ce cred – un răspuns chiar şi dincolo de moarte. Dragostea va fi singura în măsură să treacă de cealaltă parte a pietrei, spre a se întâlni cu omul înviat de dinăuntru.

- Va învia oare vreodată tatăl, să mă ţină de mână ?! Aşa ar frământa gândurile pruncul cel de odinioară, trecând de la cele văzute spre cele nădăjduite.

Ar fi să-şi spună încredinţat împotriva oricăror aşteptări prelungi din lumea de aici:

- Am înţeles prea bine! De fapt tatăl meu e un tătic adevărat şi nu o piatră! E un tătic de-adevăratelea ! E pe semne viu, asemenea mamei! Un tătic viu care tânjeşte să mă ţină de mână cu acelaşi dor cu care tânjesc şi eu.

Nu e deloc complicat ! Dăm piatra la o parte şi ne ţinem de mână cu această realitate de dincolo de orice graniţă a închipuirii, pentru că avem curajul să ştim că dincolo de această piatră rece a oricărei instituiri este Adevărul cel viu ! Trebuie doar să ni-l dorim ! Atât !

Doar atât !

                                                                                                                                          L.G.

descopăr minuni
sub lespedea apelor
stropi de lumină

*

Stăpâne a toată îndurarea, cel ce eşti slăvit de cetele puterilor de Sus, în faţa căruia stihiile cerurilor se cutremură aşteptând răscumpărarea, vino şi cu mulţimea bunătăţii Tale mă miluieşte! Aşa Doamne, nu te scârbi de mine robul Tău cel păcătos, că în toată ziua neştiind a urma cum se cuvine poruncilor Tale nici de poveţele maicii mele n-am ascult, şi nici sfatul părintelui meu nu l-am băgat în seamă. Şi văd acum, Bunule, scăpând către acoperământul Tău cel înalt, că mai presus de părinteasca-mi îndrumare am căpătat o mai vrednică şi mai cuviincioasă îndreptare. Primeşte-mă, dar, şi nu mă părăsi; căci ştiu şi înţeleg că ochii Tăi nu se vor scârbi până-n sfârşit de mine! Iar eu întunecatul, nerăbdând a mai primi chipul greşelilor, cu îndrăznire, întru nădejde de mântuire îţi cer: mila Ta nu o lua de la mine ca să nu se tulbure sufletul meu şi să nu rămân până în sfârşit gârbovit în păcate!

Aşază Doamne, bucuria făgăduinţei Tale în inima mea şi mă păzeşte şi poruncile dreptăţii Tale să mă străjuiască. Nu Te depărta de mine şi voi păzi cele plăcute Ţie. Că fără Tine se risipesc zilele mele şi durerile morţii mă cuprind. Adu-Ţi aminte de robul Tău şi nu mă lepăda; ca să laud numele Tău şi să cinstesc toată ziua marea cuviinţă a Ta. Cuvântare de slavă voi aduce Ţie şi Duhul Tău cel Sfânt mă va povăţui. Închinăciune voi aduce Ţie pentru că Tu cu mine eşti şi de-a pururi eşti dorirea cea mai presus de orice dorire. Sărac sunt eu întru plinirea faptelor celor de folos; nebăgător de seamă sunt cu privire la cele ce-mi stau înainte şi-n toată vremea, cu rea ştiinţă, mă lipsesc de toată bunătatea. Vrăşmaşul binelui sunt şi mă înduplec a fi şi iarăşi mă arăt pururea nelecuit de patimi; rănit de toată fărădelegea şi orb şi mut şi slăbănogit sunt întru adâncul fără de sfârşit al nedreptăţilor.

Ieşi în căutarea mea, Doamne, şi nu mă da pe mine să pier pentru păcatele mele. Că rătăcesc pururea şi paşi mei întru fărădelegi s-au ostenit. Aşa Stăpâne, Îndurate şi mult Milostive Doamne, m-am sfârşit întru răutăţi şi n-am voit a mă deprinde spre a-mi spori răbdarea spre cele de folos. Nici cele făgăduite n-am râvnit şi nici bucuria luminii celei neapuse n-am primit. Te-am părăsit, Tu nu mă părăsi ! Află-mă şi mă miluieşte!

Rănit şi gol, întunecat şi fără de suflare zac în greşelile mele cele fără de număr. Iar Tu, suflarea de viaţă cea dintâi dăruieşte-mi ! Că de la Tine voi lua izbăvire şi întru nădejdea spre Tine mă voi ridica să aduc slavă numelui Tău, Doamne. Făgăduinţele mele voi păzi şi lauda mea întru pocăinţă o voi aduce Ţie. Nu mă nesocoti, Doamne, şi ochii Tăi nu-i întoarce de la mine. Căutându-Te am ostenit şi zilele mele sau stins departe de Tine. Ajutorul meu eşti Tu ! Spre Tine am nădăjduit să nu mă lepezi şi bucuria vederii Tale să nu o treci de la mine.

Îndurătorule, Doamne, nu mă lăsa în fărădelegi, şi întru mila bunătăţii Tale tămăduieşte neputinţele mele. Ziditorul meu, nu mă lăsa pe mine! Ajutorul meu, acoperă-mă pe mine! Tămăduitorul sufletului meu, curăţeşte fărădelegile mele; Ia aminte spre strigarea mea şi tânguirea mea nu o lăsa fără răspuns.

Venit-ai Doamne, precum ai zis, tămăduindu-mi neputinţele şi rănile mi le-ai legat. Trupul cel sfărâmat de mine mi-ai ridicat şi sângele meu Ţi l-ai luat asupră-Ţi ! Ochii mei cei legaţi cu nevederea au zărit cele bune, iar sfatul cel rău al inimii mele a primit izbăvirea povăţuirilor Tale! Eu cel zidit de Tine Te-am părăsit şi întru răutăţi m-am ascuns ! În întristări m-am sfârşit toată ziua, pentru aceea, acum cu nestăpânită durere Te caut. Revarsă mila Ta peste sufletul meu şi roua Duhului Tău cel Sfânt pogoar-o peste mine.

Sunt singur, fără de tărie şi fără de ajutor! Sunt stins întru neputinţe şi asuprit cumplit de patimile mele! Mă iartă Doamne şi mă tămăduieşte ! Mă luminează Doamne şi mă întăreşte ! Mă îndreptează Doamne şi dragostea Ta nu o răpi din inima mea cea mult chinuită de rele. Înviază-mă, Doamne, ca să slăvesc în veci  bunătatea Ta şi pacea Ta cea nemărginită şi mila Ta ce plină de îndurare. Păzeşte-mă cu braţul Tău cel puternic şi cu tăria făgăduinţelor Tale ! Ajută-mă în necazuri şi de toată nevoia scapă-mă, ca să laud pururea minunile Tale şi povăţuirea Ta cu mulţumire să o primesc spre binecuvântare. Căci fără de minte sunt căile mele şi cugetele mele sfaturi păcătoşite sunt; Şi iată până în sfârşit voia Ta o am lepădat şi de rele nicidecum nu m-am despărţit.

Căutându-Te Te-am aflat şi am văzut cum întru milostivire Te-ai aplecat să-mi legi sfâşiatele răni şi milostiv fiind Tu, de Tine nu m-ai lipsit! Dar pururi voia mea împotrivă mi-a stat, ca să nu pricep doririle Tale şi bunătatea Ta spre mine să nu o dezleg şi de tot felul de lucruri deşarte să-mi poticnesc piciorul.

Auzit-am Doamne cuvintele gurii Tale şi de povaţa Ta mi-am adus aminte. Cei temători de Dumnezeu au vestit bunătăţile ce au să fie şi părintele meu cel după trup întru frică strigând m-a întors pre Tine. Ajuns-au, dar, cercetările dreptăţii Tale la mine şi până la iadul învârtoşării mele mila Ta s-a plecat. Cercetatu-m-ai şi ai ajuns cu mila Ta până în cele mai de plâns ale mele. Cu Duhul Tău m-ai atins şi întru pribegia mea m-ai căutat. Oasele mele ai uns cu mirul tămăduirii şi teama pentru greşeli în rărunchi mi-ai zidit-o.

Am priceput, Doamne, slava Ta, şi ştiu acum cum vei veni Tu să judeci vii şi morţii! Am văzut minunile Tale când ne-ai chemat la Tine pe noi cei şchiopi şi orbi şi mult slăbănogiţi! Oare ce vei voi să adaugi beteşugurilor ca să le schimbi în măriri; şi bolilor noastre ce vei face; şi cum pe toate vei voi a le duce ?! Că ne vom stinge precum stelele cerului la mijirea zorilor şi ca nisipul ne vom scurge în mare. Aşezământul vechi, a tot trupul, ca un vas al olarului se va zdrobi şi templul acesta de lut, lucrat de mâinile Tale, sub pajişti tăcute se va ascunde. Ca să pricepem temerea de Tine şi să vedem temeiul zidirii Tale de-acolo de dincolo de moarte.

Oare până în sfârşit aşteptându-Te mă vei uita, sau iarăşi mă vei chema din moarte la viaţă ?! Să văd ce fel va fi până în sfârşit veşnicia şi cum ai să mai ridici din ţărână această inimă a mea pe care din pântecele maicii mele ai rânduit-o să bată pentru Tine. Şi cum mai chema-vei paşii mei să trec întru cele de bucurie ale Tale ?!

Aşteptând slava Ta cu buzele mele cele sfărâmate de dor te voi slăvi şi viaţa mea risipită pe mii de ani, rătăcitoare se va întoarce în veşnicii. Ţărâna – care sunt – va rodi şi întru lipsa durerii mă voi asemăna penei de vultur; în văzduh am să vestesc bucuria luminii şi tainele Tale cu uşurare am să-nţeleg. Că ne-ai zidit pentru Tine Doamne şi pururea mila Ta va răsări peste veacuri.

Să Te slăvim vor cere inimile noastre, iar Tu ca şi odinioară smerindu-Te, spăla-ne-vei picioarele şi iarăşi la masa Ta ne vei pune. Fă Doamne precum ai gândit şi din adânc de primejdii ne scoate. Ajută-ne Sfinte întru puterea Ta şi din robia uitării ne cheamă. Păzeşte-ne Puternice întru dragostea Ta. Cu darul Tău cel bun pururea ne hrăneşte.

 Miluieşte-ne pre noi Doamne de-a pururi, auzi-ne şi întru milostivire ne mântuieşte!

L.G.

*

rouă în iarbă:
stele pierdute prin flori
înfiorate

*

parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Piteşti

- Ştiu că vă pasionează problema timpului, viziunea despre timp, de aceea mă gândesc să aducem în discuţie aici o astfel de temă, în fond, esenţială pentru itinerarul nostru în această lume. Părinte, tot mai mult în discursurile elitiste, în mass-media chiar, se vorbeşte despre timp sacru, timp profan şi, mai ales, timp liber. Pentru unii sunt noţiuni mai mult sau mai puţine cunoscute…Învăţătura creştină cum „defineşte” timpul, luând în considerare şi conotaţiile de mai sus?.

- Am descoperit recent că de fapt pasiunea mea nu este una privitoare la timp, ci una privitoare la durată. Există o oarecare distincţie între cele două şi sper să avem aici spaţiul necesar să facem cuvenitele precizări. M-ar fi bucurat mai mult să îndrăznesc a fi pasionat de veşnicie, dar aş vrea mai întâi ca Dumnezeu să îmi îngăduie asta!

Îmi place ideea de „timp liber”…! Este tot ceea ce-şi poate dori oricare dintre noi, la un moment dat, în acest secol stresant, zbuciumat, precipitat… Dincolo de uşoara nuanţă meschină pe care o poartă sintagma „timp liber”, n-avem a înţelege că aceasta se va referi la timpul irosit. Zic că ar fi aici o nuanţă meschină pentru că îndeobşte atunci când vorbim despre timp liber ne referim la timpul care ne aparţine numai nouă şi pe care îl putem „omorî” cum vrem. Nu admit cu nici un chip că pot face orice cu timpul meu şi nici nu ştiu în ce fel poţi ajunge să-ţi doreşti a-ţi omorî timpul cu ceva…! Aceasta e o mare capcană şi o dovadă a pierderii rosturilor timpului. Avem o mare responsabilitate cu privire la asumarea propriului timp. Putem trăi un timp de mântuire sau putem să ne îngăduim „clipa” unei fatale căderi. Aici se potriveşte îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Efes. 5, 15-16).

În comuniunea liturgică ne rugăm să ne hărăzească Dumnezeu zile sfinte, cu pace şi fără de păcat. De altminteri acesta este cu adevărat timpul cel liberat de neputinţe, de răutăţi, de egoism, de erori. În sens ortodox „timpul liber” este timpul rugăciunii, al vorbirii cu Dumnezeu, este timpul recunoaşterii celuilalt ca şi chip şi slavă ale lui Dumnezeu, este timpul unei ridicări spre Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu ne cheamă la libertate. Şi nu este aici vorba despre o libertate folosită drept acoperământ al răutăţilor, ci de o deschidere de sens în lumina poveţei şi a învăţăturii despre Dumnezeu. Neînţelegerea sensurilor confiscă o astfel de libertate… Descoperirea, însă, face loc inimii să înţeleagă şi să zburde într-un tărâm la uşa căruia rămâne în aşteptare sfioasă însăşi raţiunea, neputând să intre acolo. Vorbesc de raţiunea filosofilor, de scormonitorii în mormintele cele văruite ale ştiinţei – o ştiinţă care e plăcută la vedere şi vrednică de dorit, dar care nu e în măsură să dea libertate, ci mai mult se sileşte să încarcereze mintea în „certitudinile” autosuficienţei.

Se cuvine deci nu a ne omorî timpul, ci a ne învia propriul timp sub lumina descoperirilor, pentru că însăşi timpul este o cale de înaintare către Dumnezeu. Despre aceasta mângâietor vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul în tâlcuirile sale cuprinse în lucrarea Ambigua, tradusă la noi în colecţia PSB nr. 80, zicând că raţiunile timpului stăruiesc în Dumnezeu. Şi mai spune că aceste raţiuni veşnice sunt legate permanent de ansamblul celor create sau de perioada duratei lor. Este o viziune patristică despre timp pe care o întâlnim într-un sens adânc şi la Sfântul Grigorie de Nyssa. Sfântul Grigorie atribuie o mişcare statornică în Dumnezeu nu numai celor ce se află sub timp, dar şi celor ce s-au aflat înainte în veac (eon), recunoscând prin aceasta apropierea înveşnicită a îngerilor de Dumnezeu. Şi Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre momentul coborârii lui Dumnezeu în timp, despre naşterea timpului şi a lumii prin puterea creatoare a lui Dumnezeu.

Nu este loc aici să arătăm mulţimea frumuseţilor rostite despre aşezământul timpului. Aş mai aminti doar că Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre iubirea lui Hristos ca despre izvorul de sens din care răsare unirea trupului Său cu timpul fiecărui creştin. De altminteri acesta este timpul cel sfinţit, timpul cel „sacru” despre care ziceţi că se vorbeşte. Sunt mărturii despre rostul timpului în viaţa noastră şi despre măsura cu care Dumnezeu a aşezat acest rost. De pildă, când spune: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”(Luca 23, 43), „astăzi” înseamnă ziua veacului acestuia; iar când spune: ”Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale!” (Matei 6, 34), „mâine” înseamnă ziua veacului viitor. Se cuvine aici a aduce o lămurire: acest „astăzi” descoperă marea taină a unirii în Hristos a veacului acestuia cu veacul ce va să fie. Hristos cel al zilei de „astăzi” trece întreaga lume prin moartea şi învierea Botezului la posibilitatea înveşnicirii celei de peste veac. Acesta este timpul „sacru” al mântuirii, o mântuire rostuită o dată pentru totdeauna (Evrei 7, 27) şi pentru toţi (I Timotei 2,6).

Timpul „profan” este undeva în afara acestei teme, nu este circumscris acestei chemări spre sfinţenie şi aceasta nu din pricina Celui ce a „chemat”, ci din pricina celor ce n-au vrut să audă. Există aşadar un timp al vieţii şi un timp al morţii, un timp al îngerilor şi un timp al demonilor, un timp al păcatului şi unul al virtuţilor, un timp al înţelegerii şi unul al beznei spirituale, un timp al rugăciunii şi al slăvirii de Dumnezeu şi unul al hulei. Din aceasta înţelegem că timpul are darul de a se înveşmânta cu lucrarea săvârşită în el.

Pretutindeni şi peste toate aşezământul timpului îmbracă lumea cu veşmântul luminat al sfinţeniei, întinările, adică profanările toate, vin din refuzul acestei lumini care ar vrea să răsară. Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre această lumină zicând: „Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci Ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre”(II Petru 1, 19). Asemenea şi Sfântul Apostol Pavel vorbind despre rostul timpului zice: „Noaptea este pe sfârşite; Ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12), asemuind noaptea cu timpul batjocorit, „profanat” adică, iar ziua cu timpul de sfinţire. Tot în acest sens înţelegem şi lepădarea de Dumnezeu – ca pe o vreme a „nopţii în care a fost vândut Domnul” (I Cor. 11, 23) – sau ca pe o „noapte în care nimeni nu poate să lucreze”(Ioan 9, 4). Timpul „profan” nu poate fi tâlcuit nicidecum ca un timp al omului, un timp firesc, ci vom şti că este un „timp” al demonilor şi al tăgăduirii.

Părintele Stăniloae are o definiţie clasică despre timp, însă trebuie să vedem că aceasta se referă strict la timpul lui Dumnezeu şi nicidecum la timpul tăgăduirii de El. Timpul – zice părintele Stăniloae – este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la această chemare! Astfel înţelegem că înaintea oricărei căderi, în care va fi să se înveşnicească răul omenirii, timpul oferit de Dumnezeu lumii este practic aşteptarea pe care Dumnezeu o are faţă de noi întru răbdare. Am zice că fiecare zi ce ni s-a dat este un semn al unei astfel de aşteptări cu care Dumnezeu ne dăruieşte, arătându-ne prin aceasta şi nădejdea Lui, dar şi încrederea Sa că stau în rostul vieţii noastre pământeşti puterea şi voinţa de a ne apropia de El.     

- Nu pot să nu remarc faptul că operaţi cu termeni care se cer explicaţi: timp, durată, interval, veşnicie, eon, veacul de aici, veacul ce va să fie … Vorbind despre timp am putea simplifica în vreun fel lucrurile ?! De fapt ce este timpul până la urmă ?  

 - Mă tem că nu putem simplifica lucrurile ! S-ar pierde multe sensuri şi n-ar folosi nimănui să arătăm adevărul doar în parte. E greu să lămureşti o astfel de întrebare în sentinţe scurte, în „articole de lege”.

Părinţii Bisericii vorbesc despre o dimensiune inteligibilă a timpului ca icoană a realităţilor veşnice – şi o dimensiune sensibilă a timpului, adică o dimensiune cronologică definită ca trecut, prezent şi viitor. Prima dimensiune se supune cugetării, iar cea de-a doua cade sub simţuri. Aceasta ar fi o modalitate succintă de a vedea problema timpului.

Mai mult decât atât, părinţii vorbesc însă despre un timp văzut ca proiect, despre o veşnicie potenţială, gândită ca plan, în care se regăsesc raţiunile timpului – raţiunile lui Dumnezeu despre timp. Vorbind despre „timpul cel din veac” – un timp de la început – admitem că în eternitatea dumnezeirii nu se poate pune hotarul unui început. Acest „început” este chipul inteligibil al raţiunilor celor din veac pe care Dumnezeu le-a avut pentru lume, planul cel din veac în care, surprinzător, ne regăsim noi fiecare şi în care se regăsesc de asemenea toate amănuntele existenţei. Când spunem că am intrat în lume „din nefiinţă” şi ieşim din lume „în fiinţă” se cuvine a preciza că această nefiinţă nu este una absolută, ci este vorba despre „prezenţa” veşnicului plan al dumnezeirii de a aduce lumea la fiinţare în timp. Practic noi nu venim din nefiinţă, ci venim dintr-o veşnică prezenţă identitară dăruită nouă de Dumnezeu ca plan din veci. Mai simplu spus: Dumnezeu din veci s-a gândit la mine, a gândit despre mine, a avut un plan cu mine, a avut o menire pentru mine, un rost pentru mine. Această prezenţă este timpul ca proiect – timpul potenţial sau Veacul, căruia Sfinţii Părinţi îi spun Eon (αιον).

Mai departe se poate vorbi despre timpul cronologic, despre Chronos(χρονος) – un timp istoric, un timp înţeles ca durată, alcătuit la rândul său din delimitări precise, evenimente, procese, lucrări. Legat de tema timpului cronologic vom spune că el este oarecum relativizat de însăşi ideea că la nivelul întregului univers există un timp universal, definit de Newton ca timp absolut. Este prea mult spus „timp absolut”, numirea aceasta făcând opoziţie atributului aseităţii lui Dumnezeu. Timpul universal este un timp global care gestionează cronologia existenţei întregului univers, dar care poate fi circumscris local mişcării unor corpuri cereşti; acest timp „mecanic” este numit simplu durată şi este deodată cu începutul lumii. Nu se poate vorbi despre durată înainte de începutul lumii tocmai pentru că universul nu putea exista în afara timpului, în afara duratei. Dacă se pot da definiţii despre veşnicie în afara oricărei creaţii, definiţia duratei ţine strict de sensul creaţiei. Fericitul Augustin sancţionează interogaţia despre timpul de dinainte de creaţie, spunând că Dumnezeu plănuia atunci pedepse pentru cei care iscodeau astfel de taine, tocmai pentru că nu voieşte a înţelege timpul altfel decât ca durată. Teoria relativităţii generale, gândită de Einstein, prezintă timpul ca fiind a patra dimensiune a spaţiului, formând cu acesta un continuu spaţio-temporal curbat care la scară universală are un sens liniar, indivizibil şi fără limite. Această teorie nu-şi găseşte însă aplicabilitatea şi la scară mică. Cercetările în domeniul fizicii cuantice revelează faptul că timpul este discontinuu, este divizibil, este finit şi limitat. Limita timpului dincolo de care ştiinţa nu poate trece, numita şi constanta Planck, este definiţia ştiinţifică a timpului iniţial care poate fi calculat numai până la nivelul valorii de 10^-43 secunde. Dincolo de acest prag temporal cercetarea nu mai poate aduce absolut nici o dovadă relevantă ştiinţific.

Antinomia acestor două definiţii se încearcă a fi rezolvată prin teoria unificată a universului care mai este numită şi teoria stringurilor. Aceasta postulează că ingredientele fundamentale ale naturii nu sunt particulele punctuale zero-dimensionale, ci filamentele unidimensionale numite corzi (stringuri). Astfel, spaţiul-timpul este conceptualizat şi gândit, potrivit acestei teorii, ca o minge ale cărei limite sunt de negăsit indiferent în ce direcţie înaintezi, dar a cărei suprafaţă este finită. Ideea că spaţiu-timpul are o întindere finită, dar nu şi singularităţi care ar fi capabile să o limiteze, apare în varianta lui Stephen Hawking care susţine că timpul apare în acelaşi timp şi nelimitat prin natura lui circulară şi reversibilă, dar şi finit ca şi conceptualizare. O altă teorie avansează ideea că timpul este discontinuu şi astfel istoria universului este un fel de sumă de felii discrete spaţio-temporale.

Nouă, creştinilor, ne este de-ajuns să ştim că începutul timpului este deodată cu zidirea universului şi că acesta a fost adus de Dumnezeu în fiinţă din nimic. Este măsura precisă a unui adevăr neschimbabil. Dacă lumea este adusă la existenţă din nimic, prin voia lui Dumnezeu, înseamnă că această aducere presupune şi ridicarea ei la înălţimea unei transfigurări egale cu înălţimea raţiunilor dumnezeieşti investite în ea. Începutul timpului este de fapt coborârea raţiunilor potenţiale din eternitatea judecăţilor lui Dumnezeu, de la un sens inteligibil spre unul sensibil, prin lucrarea Cuvântului, a Logosului. Timpul înţeles ca durată îşi are originea în voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu coboară în timp prin Logos ca să dea posibilitate lumii să urce în timp, prin Logos, spre desăvârşire. Creaţia relaţiei spaţiu-timp este expresia unei ordini desăvârşite instituite de Dumnezeu din veci (ca plan) şi aşezate ca lucrare, prin care se aduce la transfigurare lumea. Timpul sub aspectul trecerii dinspre trecut prin prezent spre viitor conţine în sine proiectul acestei ordini implicite a rosturilor Dumnezeieşti plănuite în eon. Veşnicia potenţială trece prin timp pentru a da sens celor create să participe dincolo de această trecere la plenitudinea unui nou aşezământ – un Cer nou şi un Pământ nou! Prin Naşterea lui Hristos eternitatea se umple de timp, iar prin Înviere timpul se umple de eternitate. Îndumnezeirea va fi sfârşitul desăvârşit al tuturor timpurilor şi veacurilor. Aşadar, în Hristos nu se transfigurează numai natura umană, ci natura tuturor celor create se ridică prin timp spre raţiunea unui timp înveşnicit.  

Timpul înveşnicit, Kairosul (καιρός), este proiecţia spirituală a unui parcurs universal temporal – şi un timp al eternităţii dumnezeieşti care nu se confundă cu eternitatea divină, dar este chemat spre ea.

Timpul înveşnicit este tot una cu timpul liturgic, iar timpul liturgic este eonul în desfăşurare plenară. În Liturghie, care accesează liniar o temporalitate istorică rememorând-o şi redescoperind-o ecclesial, eonul se deschide, se face la rândul său accesibil, revelat într-o măsură participativă posibilă omului. Planul liturgic traversat de eon sintetizează imnologic relaţia creaturii cu Dumnezeu, eternizând-o şi antrenând în ea puterile veacului viitor. Eternizarea acestei iubiri este Kairosul sau timpul plinirii, ori timpul plinit. Cu alte cuvinte, Eonul trece prin Liturghie – gândită ca timp al reciprocităţii iubirii dintre Dumnezeu şi om – spre a se descoperi dincolo de veacuri, în veacul ce va să fie ca şi Kairos. Această minune se petrece în Hristos, Logosul cel dintru început care face posibilă trecerea prin timp spre eternitate. Prin arătarea Sa pe Tabor, Fiul lui Dumnezeu avea să arate în ceea ce era muritor, adică în trup, semnele vădite ale nemuririi şi ale înveşnicirii. Lumina de pe Tabor era semnul inteligibil al infinităţii ascunse dincolo de  timp. Raţiunea tuturor celor ce se mişcă sub timp ajung în final la capăt, iar capătul dintru începutul şi de la sfârşitul timpurilor este Hristos, Alfa şi Omega (Apoc. 21, 6; 22, 13). Prin Hristos se petrece ieşirea din timp a rosturilor şi intrarea într-o vreme a plinirii, în Împărăţia cea de peste veac, în Eshaton. El deschide lumii perspectiva eternităţii dincolo de uşa care păstrează tainic „păşunea” unui orizont nesfârşit al iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Hristos este uşa de intrare în Împărăţia acestei iubiri şi uşa de ieşire din înţelesurile cele slabe ale lumii de aici. Timpul liturgic devine un vas cuprinzător al veşniciei, ca să rămână în conştiinţa ecclesiei ca o icoană a tainelor celor de peste veac. O astfel de icoană este icoana unui extaz unic: o dezvăluire totală, eshatologică, cu care Pavel s-a întâlnit spre a zice: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).     

- Nu întâmplător am dus în discuţie un asemenea subiect. În câteva zile ne vom întâlni cu „Timpul” Triodului. De ce a fost nevoie ca Biserica creştină să „împartă” timpul liturgic (bisericesc) în trei mari perioade? Şi ce semnificaţie are fiecare perioadă în parte?

- Am să vă răspund scurt. Cele trei mari perioade în care se înmănunchează timpul anului bisericesc sunt trei mari ere spirituale ale umanităţii pe care noi, creştinii, încercăm a le recupera în viaţa noastră:

Octoihul – vremea creaţiei lumii, a pregătirii neamului omenesc pentru primirea Mântuitorului, vremea prefigurării şi chiar a arătării lucrării Sale publice;

Patruzecimea – este  actualizarea şi sincronizarea în timpul nostru a unui timp în care  Hristos Mântuitorul Şi-a petrecut anii Săi de lucrare în lume, ca Om. Este vreme de post pentru că acum Mirele s-a luat de la noi şi ne-a lăsat întru tânguire să îL aşteptăm cu candelele aprinse în miezul Nopţii acestei lumi, după cuvântul Scripturii care zice: „Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”(Matei 9,15);

Penticostarul: este pe de o parte expresia în oglindă a unei „patruzecimi” transfigurate, în vremea căreia trăim intens prezenţa Mirelui, ca Cel ce ne-a răscumpărat prin jertfă din moarte şi ne-a adus împreună cu El la Înviere, iar pe de cealaltă parte reprezintă sensul rămânerii în Ierusalimul cel de Sus al acestei înţelegeri până la vremea Botezului cu Foc – şi este vorba aici de botezul dragostei şi al doririi de Dumnezeu care plineşte timpul de aici şi pe cel din Eshaton.

- Înţeleg că anul bisericesc se concentrează în jurul acestei patruzecimi a postului, adică în jurul unui timp al Mântuitorului despre care spuneţi că se sincronizează cu timpul nostru. Dacă este vorba despre recuperarea memoriei „anilor Mântuitorului” petrecuţi în lume, de ce credeţi că a păstrat Biserica un post de patruzeci de zile şi nu a rânduit unul de treizeci şi trei de zile – cât a trăit realmente Domnul Hristos pe pământ ?! Nu vi se pare o nepotrivire ?!

          – Nicidecum ! Mă siliţi cu această întrebare să vă vorbesc despre semnificaţia pe care o poartă numărul patruzeci în istoria mântuirii poporului lui Dumnezeu din vechime. Am să vă spun fugitiv că numărul patruzeci este legat atât de vremea cât a fost potop pe pământ, cât şi de peregrinarea poporului evreu prin pustie, de vremea şederii lui Moise în Munte când a primit Tablele Legii, de vremea domniei lui David – care este prototipul uman al lui Hristos, dar şi părinte consangvin al Său; este legat şi de vremea petrecută în post de către Mântuitorul în pustia Carantaniei când a fost ispitit de diavol pentru că flămânzise; patruzeci de zile sunt între Înviere şi Înălţare şi asta ar trebui să ne fie de ajuns ca argument. Ce legătură să fie între toate acestea şi anii de vieţuire a Domnului pe pământ?!

          Nu ţin neapărat să surprind pe nimeni! Am să vă mărturisesc însă ceva care dintru început, de când am aflat, m-a surprins şi pe mine: Mântuitorul nu a trăit treizeci şi trei de ani pe pământ, ci patruzeci de ani. Lucrez acum la o teză despre acest fapt şi am argumentul să demonstrez că Dionisie Exiguul nu a greşit începutul erei creştine doar cu patru ani, ci cu şapte ani. Aceasta se demonstrează plecând de la calculul Sărbătorii Curăţirii de la 10 Tişri în care arhiereul intra o singură dată pe an în Sfânta Sfintelor. Despre aceasta găsim un paralelism între textele de la Ieşire (30, 10) – „Aaron va săvârşi jertfa de curăţire peste coarnele lui (jertfelnicului) o dată pe an; cu sânge din jertfa de curăţire cea pentru păcat îl va curăţi el o dată pe an; în neamul vostru aceasta este mare sfinţenie înaintea Domnului” -  şi Evrei (9, 6-7) – „preoţii intrau totdeauna în cortul cel dintâi, săvârşind slujbele dumnezeieşti; în cel de-al doilea însă numai arhiereul, o dată pe an, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului”.

Există aşadar temeiuri că Proorocul Zaharia a intrat în Sfânta Sfintelor să tămâieze la 10 Tişri a anului evreiesc 3753, acesta însemnând anul 9 î.Hr. Singurul an, anterior Naşterii Domnului, în care sărbătoarea iudaică de la 10 Tişri a căzut în data de 23  septembrie, aşa cum se consemnează şi în calendarul ortodox, ca dată privind vestirea zămislirii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, este anul 9 î.Hr. Din septembrie anul 9 î.Hr. şi până în martie anul 8 î.Hr. trec şase luni, iar în finalul anului 8 şi începutul anului 7 se naşte Mântuitorul Hristos, în proximitatea solstiţiului de iarnă. La acestea am a adăuga dovezi despre faptul că anul morţii Domnului nu este anul 30 d.Hr., ci anul 33, care a şi rămas în conştiinţa unora dintre noi ca măsură a vârstei lui Hristos. Din anul 7 î.Hr. şi până în anul 33 d.Hr. sunt întocmai patruzeci de ani.

Aşa se explică accentul deosebit care cade în istoria mântuirii pe numărul acesta pe care, cu puţină atenţie, îl veţi descoperi chiar şi în cartea neamurilor de la Avraam la Hristos arătată în capitolul întâi al Evangheliei după Matei. Cele trei serii de câte paisprezece neamuri unite între ele prin numele a doi descendenţi care se repetă de două ori fiecare: este vorba despre regele David şi despre Iehonia din vremea strămutării în Babilon, nume care sunt luate în calcul atât în seria ascendentă cât şi în cea descendentă. Altminteri neamurile de la Avraam la Hristos sunt întocmai patruzeci, iar cele de la Adam la Hristos sunt şaptezeci şi două de neamuri,  exact atâţia câţi ucenici a trimis Domnul Hristos prin cetăţi înaintea feţei Sale, după cum zice: „Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale”(Luca 10, 1). Despre ucenicii cei doisprezece şi despre cei şaptezeci şi doi găsim o prefigurare în cartea III Ezdra (cap. 8, 67-68). Acolo se arată ce fel de jertfe au adus lui Dumnezeu Israel: „cei din robie au adus jertfe Domnului Dumnezeului lui Israel, doisprezece junci pentru tot Israelul …şi miei şaptezeci şi doi”!     

- Despre „timp” s-a scris mult atât de către teologi cât şi de către filosofi, poeţi sau scriitori…Personal, ce lecturi ziditoare în acest sens recomandaţi spre o adevărată şi corectă  înţelegere a acestui subiect?

Sunt foarte multe! Pe una deja am citat-o – este vorba despre lucrarea Sfântului Maxim Mărturisitorul – Ambigua – vol. 80 din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, apărută în 1983 la Bucureşti la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Iisus – un profil biografic, scrisă de Armand Puig şi apărută la Bucureşti, la Editura Meronia în 2007; Timpul, o fenomenologie teologică – scrisă de Jean-Yves Lacoste, apărută la Editura Deisis în 2005; Experienţă şi Absolut, de acelaşi autor apărută la aceeaşi editură în 2001; Paştele în Biserica Primară (Easter in the Early Church) de Raniero Cantalamessa, publicată în 1993 în The Liturgical Press  – Minnesota; Ştiinţă şi credinţă a lui Jean-Pierre Lonchamp, apărută la Editura Eonul Dogmatic în 2003; Teologie Ortodoxă şi ştiinţă  a autorilor Adrian Lemeni şi Răzvan Andrei Ionescu, apărută la Editura IBM al BOR în 2006; Calendarele în manuscrisele de la Marea Moartă (Calendars în the Dead Sea scrolls) lucrare elaborată de James C. Vanderkam şi publicată la Londra în 1998; Ştiinţă şi religie a autorilor Magda Stavinschi şi Basarab Nicolescu, apărută la Eonul Dogmatic în 2002… şi multe altele.

- Vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne oferi acest timp şi vă dorim bucuria celor mai frumoase împliniri.

Şi eu vă mulţumesc şi vă invit să răscumpărăm împreună în rugăciune timpul pierdut, în orice loc şi în orice chip. Doamne ajută !

A consemnat            .

preot  Florin Narcis Iordache

        Cuvine-se dar, călăuzind simţirile noastre după măsura vestirilor celor de taină, să ne ridicăm la înălţimea chemării de acum hotărâtă nouă spre răsplătire veşnică întru bucurie, şi cugetând adânc la cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru, câştig să luăm din ascultarea mărturisirii predanisite, ca nu cumva potrivnici să ne facem Cuvântului.

          Şi păzind întocmai cele vestite nouă întru dragostea nesfârşitei Sale milostiviri, să ne alipim nu numai cu inima, ci şi cu tot cugetul şi cu tot sufletul şi cu făptura noastră întreagă, bunei vestiri a lui Dumnezeu.

        De acum nu vom mai fi slabi în înţelegere, pentru că ne-a întărit pe noi Domnul. Nu vom mai rătăci în întuneric, pentru că Lumină ne-a răsărit. Nu vom mai umbla după tâlcuirile slabe şi rău chivernisite ale lumii, pentru că ne-a ales pe noi Dumnezeu şi întru bucurie ne-a pecetluit.

          Să luăm aminte, aşadar, ca nu cumva să se poticnească înţelegerea noastră, căci cele vestite sunt mai presus de cuget; Să ne păzim ca nu cumva să ne întunece până în sfârşit obişnuinţele literei şi nepriceperea Duhului. Să lăsăm cugetul sfintelor rostiri ale Evangheliei Domnului să ajungă la noi pururea limpezi, lămurind înţelegerea unei auziri mai presus de minte.

         Căci până în sfârşit grijile noastre pentru cele de jos s-au adăugat întru nevoi şi inimile s-au învârtoşat rătăcind de la vrednicia Celor de Taină. Spre Dumnezeu mâinile n-am ridicat întru strigare şi către El, istoviţi fiind, nu ne-am îndreptat ochii; buzele noastre au grăit deşertăciuni şi din destul glasurile ne-am sfârşit în rostirea celor neputincioase.

          Am căutat a răpi locurile cele mai de cinste în adunări, ori în aşezările obştii lui Dumnezeu şi cu inimă semeaţă ne-am lăţit voia mai presus de orice voire a Domnului. Acestea nu ne-au liniştit întru căutări, căci nicidecum nu ne-am făcut mai de vreun folos. Gândurile noastre cele preaînălţate întru slavă nedreaptă s-au ferecat, întocmai precum opintite şi neizbăvite s-au aflat în iad oarecând sufletele celor ferecaţi în obezi;

         Limbile cele meşteşugite ale părutei noastre cunoaşteri de Dumnezeu n-am învăţat a le smeri şi întru neruşinate tălmăciri am alungat ascunselor taine ale dumnezeirii vrerea lor de netâlcuit. Păzind semeţia n-am dobândit iertare şi despre aflarea smeritei priceperi de sine n-am voit a şti.

        Mai presus de ceruri ne-am ridicat cu grija unor ocârmuiri vremelnice vrând a dobândi cele deşarte; pururea nepricepând a cui este ocârmuirea şi puterea şi slava. Împietriţi şi fără de bună sfială am izgonit de la noi vrednica durere pentru necazul celui de aproape; amarul pentru zdrobirile Răscumpărătorului nostru l-am dat nesocotinţei. Întru slavă deşartă şi fără îndreptăţire grabnic am şezut în scaunul cel de Sus al lui Dumnezeu, aşa precum nu se cuvenea nouă – celor lipsiţi de sfărâmare şi nerăstigniţi cu inima.

          Şi iată, unora ca noi cei semeţi şi neînţelegători Domnul ne zice: „aţi şezut în scaunul lui Moise”[1]! Şi noi ştim că mai mult decât a locui în scaunul lui Moise înfricoşător lucru este a şedea în scaunul lui Hristos; pentru că aici, după cum zice apostolul mărturisirii, mai mult decât a vorbi despre Moise este: „că Acesta, Hristos, S-a învrednicit de mult mai multă slavă decât Moise”[2]!

           Şi ce vom zice ? „Oare nu în numele Tău Doamne, am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?”[3] Iar Domnul ne va mustra zicând: „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor !”[4] că„niciodată nu v-am cunoscut pe voi”[5].

         Şi a zice „că nu ne cunoaşte” nu poate fi prilej de mai mare tânguire. Iar noi întru mirare vom cere să vedem pricina, necunoscând mâhnirile Domnului pentru de noi şi nici supărările Sale.

            Deci unde am păcătuit şi cu ce am greşit Doamne al milei ?!

           Am greşit zicând că suntem întocmai cu Hristos, nevoind nici a pătimi şi nici a dori asemănarea cu El decât după vorbă şi nu după făptuire. Am greşit că doar la slavă ne-am arătat a voi să fim una, însă nu şi după chemare; Am păcătuit că doar cu privire la cele din afară voind a fi asemenea Lui ne-am îmbrăcat împărăteşte, drept văzând pe Hristos cel smerit şi gol[6] şi fără un adăpost unde să-şi plece capul[7].

           Greşit-am dar ! Şi Te-am trădat pe Tine, Doamne, pe Tine cel ce toate le şti. Greşit-am, iar Tu m-ai văzut de aproape în ceata celor osândiţi de Tine !

            Şi am zis: Am aflat Stăpâne – „cărturarul şi fariseul cel ce şedea în scaunul lui Moise[8] eu sunt ! Sunt eu cel lipsit de toată paza şi de tot binele !

         Şi ştiu despre aceasta cele ce au mâhnit voia Ta: Sunt eu cel împotriva căruia ai dorit a întări paza zicând: „deci toate câte vă va zice vouă acesta, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lui să nu faceţi, că el zice, dar nicidecum nu face; şi leagă sarcini grele, cu anevoie de purtat, punându-le pe umerii oamenilor, iar el nici cu degetul nu voieşte să le mişte; toate faptele lui le face ca să fie privit de oameni; căci îşi lăţeşte filacteriile şi îşi măreşte ciucurii de pe poale; şi îi place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în biserici şi să i se plece lumea în pieţe şi să fie numit de oameni: Învăţător”[9] !

         Nu ne lăsa pe noi a trece măsura părinţilor noştri şi nici sângele drepţilor nu-l lăsa asupră-ne[10]! Doamne, nu lăsa casa noastră pustie[11], că în veac numele Tău vom sluji şi de Casa Dumnezeului nostru ne vom aduce aminte !

           Ştim, Doamne, că Tu întru bunăvoirea Ta ai zis: „Voi să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi”[12]!

          Şi încă mai departe ne-ai povăţuit zicând: „Părinte al vostru pe nimeni să nu numiţi pe pământ, că unul este Părintele vostru, Cel din ceruri; dar nici învăţători să nu vă numiţi, că Învăţătorul vostru este unul: Hristos; şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru”[13]!

        Acestea ştiind, întru nesuferită ruşine vom cere de la Tine îngăduinţă şi iertare, Doamne ! Şi dacă înţelegem acestea, cum vom ridica frunţile noastre cerând lumii să sufere măririle şi puterile şi aşezările pe care ni le-am rânduit între noi ?! Că una este a înţelege trimiterea preoţiei întru grija jertfei şi întru slujirea celor mai mici cu dragoste; şi alta este lucrarea semeaţă a unei voiri stăpânitoare.

           Adevărat Doamne, că cel ce slujeşte arhiereşte nu poate fi ca cel ce slujeşte preoţeşte şi nici ca cel ce se află în slujirea la mese !… Căci unora ca aceştia ai dat, întru îndurările Tale, vrednicia răstignirii după măsura aşezării fiecăruia întru apropierea de Tine; precum ai zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”[14]; iar a urma Ţie înseamnă a lucra taina pogorârii de sine şi nu pe cea a înălţării deşarte;

          Că n-ai venit, prea puternice Doamne, să ne îmbraci pe noi fără de vreme cu strălucirea celor din afară, lăsându-ne lepădaţi şi goi întru cele dinăuntru. Şi ştim că nu strălucirile hainei lucrează puterea slavei ce va să vie, ci vrerea cea dinăuntru întru sfărâmarea păcatului.

          Aşa voind, vom şti că mai întâi se cuvine a ne răstigni şi abia după aceasta a nădăjdui la o slavă care nicicum nu se naşte pe buzele omeneşti, ci doar în dragostea Ta cea mai presus de fire.

          Dar cum vom mai putea fi noi în credinţa cea întru Tine, de vreme ce ne-am învăţat „a primi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutăm”[15] ?!

            Vai nouă !

(.L.G.)

“Un asemenea film nu trebuie văzut în sălile de cinema, el trebuie văzut cu inima îngenuncheată în camara ascunsă a rugăciunii!”

Laurentiu Dumitru: Parinte Grigore, atunci cand se discuta despre filmul religios in genere se naste intrebarea fireasca: cat de moral este sa faci un film avand ca personaj principal pe Fiul lui Dumnezeu, Care-I Om adevarat si Dumnezeu adevarat, dar fara de pacat? Creatura “Il joaca” pe Creator. E curaj, e nebunie? Oare nu-i hula impotriva Duhului Sfant o astfel de indrazneala?

Pr. Lucian Grigore: Imi pare ca un astfel de mijloc de exprimare, un mijloc pe care – de altfel – lumea veche nu l-a cunoscut, tine de simturi, de capacitatea noastra de a cuprinde cu simturile un anumit mesaj. E firesc sa ne intrebam daca e potrivit sau nu sa-L punem in scena pe Dumnezeu. Cred ca dificultatea unei astfel de lucrari decurge in primul rand din aceea ca Dumnezeu nu poate fi amestecat in viata noastra in chipul in care dorim noi, ci intr-un chip in care alege El Insusi, dupa a Sa sfanta voie si stire.

Sa alegi in locul lui Dumnezeu scena in care El sa se descopere lumii – e o cutezanta! As spune insa ca e o cutezanta frumoasa, atata vreme cat nu-L tradezi pe Dumnezeu.

De fiecare data cand eu insumi sunt chemat, potrivit naturii slujirii preotesti, sa-L arat pe Dumnezeu in cuvant, imi staruie in minte fagaduinta rostita la pregatirea pentru primirea Cuminecaturii, si anume: “nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare iti voi da ca Iuda…”. E mare cumpana sa stii cui vorbesti despre Dumnezeu si cum mijlocesti ca Dumnezeu sa ajunga la inima celui caruia ii vorbesti.

Imaginea e o forma importanta de comunicare in lumea de astazi, oamenii nici nu prea mai citesc si greu se dau prinsi in “mrejele” vreunei predici despre Dumnezeu – fie ea chiar o predica bine aleasa si intocmita. Iata de ce ma gandesc ca nu e nelinistitor lucru sa pui in imagini cuvantul, ca in orice chip sa ajunga Dumnezeu la inima omului. Ce zicea Mantuitorul despre epuizarea mijloacelor de propovaduire?! Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Iata ca astazi, mai mult decat orice predica, pietrele graiesc, striga. Si nu este vorba numai de marturia cuvantului, asa cum marturie este “piatra” pe care Mantuitorul avea sa zideasca Biserica Sa, adica declaratia lui Petru care-I spune Mantuitorului: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16); ci marturie sunt chiar pietrele de pe drumul Crucii, pietrele Golgotei, Piatra Invierii, Piatra Inaltarii Domnului pe care pana astazi se simt urmele pasilor Sai.

Ce poate fi un film despre Dumnezeu? O noua marturie despre puterea si slava Lui, o noua piatra pe calea acestei intelegeri, numai daca nu este facut in batjocura, nu huleste si nu sluteste lumina si adevarul Scripturilor.

Cat de moral este sa faci un film despre Dumnezeu?!

Eu cred ca este tot atat de moral, asa cum ar fi sa faci o predica despre Dumnezeu sau o icoana cu Hristos. Din acest punct de vedere, imi pare ca o astfel de intrebare ar deschide o falsa problema – o nesfarsita discutie despre mijloacele propovaduirii, si mai cu seama o discutie ce ar reinvia controversele iconoclaste.

Pentru mine, filmul religios (bine facut) este o icoana dinamica – o icoana in miscare – si-mi este indiferent din ce culori si vopseluri este facut, pentru ca nu caut acolo decat pe Cel zugravit si nu mana iconarului.

De ce sa ma vatam din pricina “celui ce joaca” in “rolul” Fiului lui Dumnezeu? Oare nu suntem fiecare dintre noi ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, nu suntem indemnati oare fiecare de chemarea noastra crestineasca sa vedem in chipul aproapelui chipul lui Hristos?!

Multe din icoanele Domnului Hristos trimit la chipul vreunuia dintre cei ce ar fi putut sa-l inspire pe iconar intr-o vreme sau alta. Impedimentul – in privinta filmului – nu ar fi chipul, ci puterea sfinteniei, adica impartasirea harului si a sfinteniei.

Distanta fundamentala dintre filmul religios si icoana este tocmai aceasta calitate a sfinteniei – numai ea detaseaza icoana de film. Totusi, mesajul filmului religios ramane un mesaj viu, dinamic, eficient si nu in afara, ci inlauntrul lucrarii mantuitoare.

L.D.: Filmul regizat de Mel Gibson are nenumarati aparatori care lauda acuratetea mesajului, insa si critici ferventi care spun ca productia are “anumite erori sau devieri de la Scriptura”. Cum comentati acest aspect?

Pr. L.G.: Filmul lui Mel Gibson este, dincolo de critici sau laude, un film despre Dumnezeu si acest lucru constituie pentru multi – dar, marturisesc, si pentru mine – un motiv important pentru a incerca sa-i inteleg mesajul.

L.D.: Aparatorii entuziasti ai Patimilor vorbesc de coplesitoarea inspiratie divina pe care a avut-o regizorul, inspiratie care a capatat, dupa mijloace specifice cinematografiei, expresie creatoare. Indraznesc sa va intreb: Cat a pus omul (regizorul filmului, actorii) si cat a pus Dumnezeu prin lucrarea Sa in acest act creator?

Pr. L.G.: Daca impartim lumea in aparatori si in denigratori ai filmului acestuia, dati-mi voie sa nu ma asez in cea de-a doua tabara. Ar fi nedrept sa fiu in tabara celor ce osandesc productia lui Gibson si asta tocmai pentru ca, mai mult decat oricare film despre Iisus Hristos, acest film reuseste sa surprinda ceva ce n-au surprins nicicum celelalte, anume: chipul sfaramat, zdrobit al Fiului lui Dumnezeu, un chip in fata caruia cu greu iti poti stapani lacrimile. Ce spune Hristos? Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri! (Luca 23, 28). Intelegem ca nu numai in film, dar si in realitate, era o priveliste de plans. Este temeiul pentru care personal cred ca Gibson nu a exagerat intru nimic. Cruzimea anticilor ne sperie acum, desi nici noi nu suntem prea departe de setea lor de sange (ar fi de-ajuns sa luam in calcul milioanele de avorturi savarsite de crestini si de toata lumea). Vindecarea noastra de acest tip de abrutizare a naturii umane in fata supliciului este tocmai masura in care percepem natura oripilanta a acestui supliciu.

Tare ma tem ca acest fel de vindecare a dorit Iisus sa sadeasca in propriile noastre resurse interioare, vindecarea noastra de apetenta pentru oripilant. E limpede ca focul nu se stinge cu foc, apa nu se stavileste cu apa, ranile nu se tamaduiesc cu crestaturi de cutit, totusi Hristos arata lumii prin aceasta cumplita suferinta o mare minune – o tainica lucrare – lucrarea tamaduirii ororilor care salasluiesc chiar in inima noastra.

Jertfa lui Hristos – asa cum am inteles eu din acest teribil film – este un foc mai presus de orice putere, care stinge flacara invartosatei noastre firi; e toiagul Crucii care zagazuieste apa botezului de amandoua partile firii noastre pacatosite, ca sa putem trece cu Hristos de pe pamant la Cer; este o rana adanca ce tamaduieste in chip tainic ranile inimilor noastre.

Ziceam mai devreme ca e de inteles sa nu poti stinge focul cu foc: in copilarie, intr-o toamna, am aprins in curte un foc din frunze, fara sa stiu ca printre ele se afla si o doza de spray aproape consumata. Doza a explodat si focul s-a stins, s-a imprastiat. Un foc mai mare, izbitor, un foc cumplit stinsese focul de mai inainte.

Acelasi efect l-a avut in constiinta mea filmul lui Mel Gibson. Am refuzat dupa filmul acesta orice violenta, orice scena oripilanta de la TV. Simteam ca este destul, ca nu se mai poate sa-mi mai ingadui sa vad vreodata sange. Totusi inteleg ca nu functionam toti la fel. Am avut nefericita ocazie sa revad filmul intr-o sala de cinema din Pitesti (aproape goala), in prezenta unor tineri care chicoteau si pufneau si hohoteau de ras chiar in momentele de mare incordare si de mare durere din timpul filmului. Nu sunt foarte sigur insa ca astfel de oameni erau crestini. La noi filmul a rulat exact in perioada in care s-a desfasurat in Pitesti un festival al berii – salile erau pustii, in vreme ce piata gemea de lume – si nici bisericile nu erau prea pline. Ma asteptam ca publicul argesean – caracterizat adesea ca fiind sensibil si serios – sa aiba o altfel de prezenta, o altfel de participare si un alt tip de reactie in privinta acestei productii. Desi, daca vrei sa afli ce s-a petrecut cu Hristos in zilele Patimilor, nu te poate opri de la aceasta hotarare o halba cu bere… Nu, ispita e altundeva decat in piata, e undeva mult mai adanc si mai discret implantata in propria noastra constiinta, in propria fire, in modul nostru de viata, in zona aspiratiilor noastre de fiecare zi.

Am considerat dintru inceput, din primele secvente ale filmului, ca scenariul este sustinut din punct de vedere teologic, este un scenariu realist si concludent. Cred ca Mel Gibson a avut printre sfatuitori preoti si teologi si a surprins niste detalii extrem de importante care definesc lucrarea ca pe o compozitie unitara, cu mare impact.

Nu pot sa va spun cata stradanie aseaza omul si cat har pune Dumnezeu in aceasta creatie, simt insa ca e lucrare de mare forta si ca poti sa plangi in voie daca te lasa spectatorii vecini. E foarte important langa cine te asezi. Eu cred ca un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in “camara” ascunsa a rugaciunii!

L.D.: In Patimile…, Iisus a fost biciuit cat in toate celelalte filme despre viata Mantuitorului. Multi telespectatori au lesinat in cinematografe la aceste scene… Razvan Codrescu afirma intr-un articol ca salbaticia slujitorilor lui Pilat nu prea reiese ca atare din textul evanghelic. Insa, Isaia profetind patimile spune despre Fiul ca: nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag (Isaia 53, 2). In plus, un sfant al Bisericii, Dimitrie al Rostovului, vorbeste si el de ingrozitorul calvar al Crucii. Va intreb parinte, credeti ca s-a exagerat sau nu cu cele 16 minute de biciuire crunta?

Pr. L.G.: Cred cu tarie ca nu s-a exagerat intru nimic. Daca din momentul prinderii si pana in momentul Rastignirii trec mai bine de 12 ceasuri, cat ar insemna cele 16 minute din intregul acesta? Rostul biciuirii, asa cum reiese si din film dar si din relatarile evanghelice, ar fi fost tocmai acela de a inmuia inimile celor care il doreau “pedepsit” pe Cel ce Se facea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.

Pilat asta ar fi dorit: sa-i determine pe delatori sa renunte la ideea de a-L omori pe Iisus, tocmai pentru ca le-ar fi fost satisfacuta dorinta de a-L vedea pedepsit. Dar pentru ca “rautatea sa nu fie fara de moarte”, Hristos, asteptand sub voia Tatalui sa primeasca moartea din mainile lor, ascunde in moarte suferinta si aduce in moarte pacatul lor zicand: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). Astfel, impreuna cu Hristos “moare” orice posibilitate a mortii pentru cei ce cred in El, pentru ca El zice celui mantuit: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Luca 23, 43); si iarasi zice: Eu sunt Invierea si viata; cel ce crede in Mine chiar daca va muri, va trai (Ioan 11, 25).

L.D.: Parinte Grigore, multi au acuzat violenta extrema a filmului, paroxistica pe alocuri. In SUA, “Asociatia pentru Filme” a clasificat filmul cu “R”, adica “acces restrictionat”. Si la noi s-a vorbit despre Patimile lui Hristos ca despre un fel de Rocky IV sau Filmul de la ora 5 (aluzie la stirile macabre transmise la acea ora de unele posturi TV). Ce raspuns aveti pentru acesti “comentatori avizati”?

Pr. L.G.: Nu pot sa am decat raspunsul lui Isaia profetul! Ati citat mai devreme cuvantul tulburator al acestui profet. Sa mergem mai departe si sa vedem ce zice despre Hristos: Om al durerilor era si rabdator al suferintelor, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata! (Isaia 53, 3). De ce credeti ca spune proorocul Isaia despre Hristos ca era patruns de mare suferinta incat se cuvenea sa-ti acoperi fata ca sa nu privesti?! Pentru ca nu puteai sa-I vezi chipul si sa ramai nevatamat de durere si de suferinta. E nerealist sa spui ca jertfa lui Hristos ar fi trebuit sa fie intr-asa fel cosmetizata incat sa o poata privi si copiii. Iata ca Isaia este cel dintai care atrage atentia asupra restrictionarii accesului la aceasta priveliste a groazei.

Eu cred ca, vorbind despre acest film, aceia care au facut aluzie la Rocky IV sau la stirile de la ora 5 nu sunt oameni religiosi si nu au simtit nimic in fata acestei privelisti. De aceea Insusi Dumnezeu S-a ascuns de la ei – adica, in cazul lor, chiar Dumnezeu si-a acoperit fata ca ei sa nu-l cunoasca. Unii l-au vazut in acest film doar pe James Caviezel, e lucru sigur. Cei mai multi dintre romani au vazut-o doar pe Maia Morgenstern…

L.D.: Personal gandesc ca pentru a vedea “cum trebuie” filmul trebuie sa fii un bun cunoscator al filmului de arta si al teologiei, altfel poti pierde din vedere anumite dimensiuni ale actului artistic si ale mesajului. Ca o paranteza, un iubitor de muzica disco nu poate “patrunde” o simfonie, cu atat mai putin n-o sa priceapa de ce un ascultator pasionat de muzica clasica prefera, spre exemplu, interpretarea lui George Enescu, fata de cea a lui Ion Voicu. Cel avizat ajunge sa observe elementele de rafinament, profanul receptioneaza superficial mesajul filmului. Care sunt din acest punct de vedere “riscurile” vizionarii Patimilor?

Pr. L.G.: Nu e nevoie sa fii teolog ca sa intelegi ca Hristos e biciuit pentru tine si sufera in cuie pentru pacatele tale. Inchipuiti-va ca cei ce isi zdrobeau in clipele acelea inimile de durere vazand Omul durerilor nu faceau aceasta pentru ca erau teologi, ci pentru ca sufereau impreuna cu Hristos chinurile acelei prefaceri a naturii umane pacatosite. Vazandu-L pe Hristos zdrobit din pricina ta, ajungi cu Hristos la inima zdrobita a innoirii fapturii tale, te schimbi, te caiesti si hotarasti sa fii altfel ca sa placi lui Hristos; te smulgi din patimi si odata cu tine se smulge din mreaja pacatului intreaga lume care simte ca tine.

L.D.: Parinte, cum poate ajuta acest film pe un tanar neconvertit, debusolat, dar care cauta sincer? Are filmul o dimensiune pedagogica?

Pr. L.G.: Acel tanar trebuie sa ajunga cu firea chiar la momentul in care Hristos urca pietrele Calvarului. El trebuie sa se strecoare prin multimea care-l imbulzeste, sa-si faca loc spre Hristos si trebuie sa strige ca si orbul din Evanghelie: Doamne, vreau sa vad (Luca 18, 41; Marcu 10, 51). In momentul acela Hristos va face cu el minunea si orbul din el Il va vedea pe Hristos patimind pentru ca el sa nu mai patimeasca. Il va vedea pe Hristos ridicand de sub povara crucii si pacatele sale – propriile sale pacate de orb. Atunci orbul vindecat va incerca sa-I multumeasca lui Dumnezeu minunandu-se si urcand la o intelegere mai buna sa poata zice: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29).

L.D.: Mel Gibson marturisea intr-un interviu: “Cuvintele Mantuitorului iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac vor avea o alta greutate in urma acestei experiente”. Putem spune ca regizorul ne-a dat o idee despre iubirea Domnului… Am aflat de curand ca si musulmanii ies din salile de cinematograf miscati puternic de filmul Patimile lui Hristos. Yasser Arafat a iesit si el in lacrimi de la vizionarea filmului. Va intreb, credeti ca acest film poate revolutiona relatiile dintre musulmani si crestini? Dar intre crestini si evrei, avand in vedere ca filmul da un raspuns acestora, cum ca Iisus Hristos a fost o persoana istorica? Iata, “mai aude lumea”, vorba romanului. Credeti ca filmul e o sansa de popularizare a mesajului hristic in spatiu necrestin, o chemare, o sansa pentru acestia?

Pr. L.G.: Vedeti, aici sta minunea ca unii dintre ai nostri crestini plesnesc de ras in salile de cinema la vederea acestui film – spre a lor pieire – iar musulmanii ies de la aceeasi vizionare cu ochii in lacrimi. E vremea sa vedem daca nu cumva se vor lua de la fiii Imparatiei bunatatile vesnice si se vor da altora (cf. Matei 8, 12). Cred ca Dumnezeu va plini lucrarea Sa si la musulmani si la evrei. Ceea ce ma ingrijoreaza este insa starea caldicica a noastra, a crestinilor. Sa dea Dumnezeu sa ne intalnim cu totii inlacrimati de bucurie si de cainta la poarta Raiului si Ingerul lui Dumnezeu sa zica: “Intrati, ca toate sunt gata!” si intrand sa vedem cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9).

L.D.: Din cele 126 de minute cat are filmul, aproximativ 2 minute prezinta Invierea Mantuitorului din morti. Telespectatorul este pus in fata neputintei, a Crucii Lui. Oamenii nu cred ca ies din cinematografe cu optimismul biruintei, cu bucuria Invierii, ci cu starea data de calvar. Ar putea crede spectatorul neavizat ca se inchina unui neputincios. Nu gasiti ca este riscanta o astfel de disproportie intre Patimi si Inviere?

Pr. L.G.: Nu cred ca este importanta o anume proportie. E importanta forta cu care o anumita icoana se descopera. De pilda eu am acasa o copie color (tiparita) dupa o icoana ruseasca a Mantuitorului Hristos binecuvantand. Mi-au trebuit vreo doi ani sa aflu privirea indurerata a Domnului. Credeam ca este o icoana obisnuita. Desi am privit-o de sute de ori nu mi-am dat seama de starea launtrica a acelei priviri. Am simtit durerea acestei priviri abia dupa ce am vazut filmul lui Mel Gibson. Icoana de atunci nu s-a schimbat, mi-am schimbat doar eu “ochelarii” prin care o priveam.

Gasim, de asemenea, in finalul filmului o privire staruitoare, limpede a Domnului Inviat – Hristos privind catre lumea care avea sa-i treaca pe dinainte ca si cum lumea s-ar fi miscat spre El, desi, e limpede si de inteles, miscarea Lui spre lume. Redescoperind acea privire limpede intelegi ca nu e nevoie de vreme indelungata ca sa-L afli pe Hristos Inviat. O clipa e ca o mie de ani si o mie de ani tine cat clipa Invierii din filmul acesta. Eu nu gasesc nici o disproportie. Ar fi fost jalnic daca filmul sfarsea cu un Hristos mort. Dar Hristos nu e mort, ci viu, si El Se strecoara din moarte in viata asa cum impresoara lumina intunericul, El iese din moarte ca un Mire din “camara de nunta”.

L.D.: Filmul are un puternic impact senzorial. Regizorul si artistii folosesc diverse tertipuri si tehnici pentru a stimula reactii si sentimente (soundtrack-ul adecvat, imagini in slow-motion). Cu siguranta ca unii spectatori vor ramane doar la aceasta dimensiune, la nivelul afectivitatii. Cred ca astfel de stari repede vin, repede pleaca. Accentul pe senzorial credeti ca este un minus al filmului, sau dimpotriva, un castig?

Pr. L.G.: Filmul este realizat mult mai bine decat s-a realizat orice alt film despre Hristos. El nu are doar un acompaniament artistic de exceptie, ci si o idee de mare impact. Filmul nu transmite impulsuri senzoriale doar de dragul senzatiei, ci ca efecte colaterale ale mesajului. Nu este un film la finalul caruia sa pleci cu sentimentul ca regizorul a dorit sa-ti testeze capacitatile de reactie, rezistenta la stres sau mai stiu eu ce alta disponibilitate. Este un film cu mesaj, un film care te pune pe ganduri, care te face sa-ti pui in inima hotarari durabile, care iti lasa mintea in lucrare si in framantare si care te ajuta sa-ti formulezi intrebari despre tine si despre propriile-ti responsabilitati.

L.D.: Parinte Grigore, filmul lui Mel Gibson accentueaza analogia Painii cu Trupul Mantuitorului Hristos si reuseste sa sublinieze importanta Maicii Domnului si apropierea dintre Ea si Fiul Sau. (Filmul Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirrelli gasesc ca nu a reusit acest lucru). Din perspectiva dogmatica vedeti inadvertente intre invatatura ortodoxa si viziunea regizorala a lui Mel Gibson, care-i dintre vechii catolici?

Pr. L.G.: The Passion of Christ este un eseu teologic care depaseste limitele artistice si tehnice ale unui film. Este actualizarea dramei cutremuratoare a rastignirii Domnului Iisus Hristos.

The Passion of Christ este o rugaciune in timpul careia cazi fara sa vrei in genunchi. Imaginea te cheama sa participi la un univers pe care teologia l-a golit in chip voit de tragism in favoarea sublimului Invierii, accentuand prin aceasta latura divina a participarii in detrimentul dimensiunii umane. Filmul aduce un echilibru intre cele doua. Sublimul nu poate fi redat atat in abundenta sangelui cat in framantarile momentului; contrastul intre intunecare si lumina, depasirea clipelor terifiante si plasarea acelora in planul vietii luminoase si pasnice petrecute de Hristos odinioara, revenirea in timpul sfintei lucrari si propovaduiri constituind nu paralele, ci talcuiri ale diverselor momente din parcursul dramei mantuitoare.

In acest parcurs al groazei in care ne introduce filmul, avem de-a face cu doua niveluri ale suferintei: o suferinta asumata de om, o durere omeneasca la care se adauga in chip firesc temerile, spaima, sfaramarea fizica, si un alt fel de suferinta – o suferinta demna, asumata din compasiune de Insusi Dumnezeu pentru lume.

Daca Iisus ar fi petrecut suferinta acestei prefaceri a lumii doar ca Dumnezeu, dinafara vreunei implicatii umane, iubirea Sa pentru om ar fi fost contestabila, oarecum culpabila. Ar fi iubit cu o iubire straina de orice asumare omeneasca. Iubirea Lui ar fi ramas neimpartasita, nestiuta, nelucratoare. Dar El ne iubeste desavarsit tocmai pentru ca ne iubeste pana la moarte, ne iubeste din moarte si de dincolo de moarte.

Luand asupra-Si neputintele noastre, suferind ca om si Dumnezeu, Hristos a petrecut in sine drama durerii omenesti, facand pentru om posibila indumnezeirea.

Jertfa Mantuitorului capata dimensiunea participarii lumii intregi la ea, ne implica si pe noi si ne cheama spre plangere tocmai pentru ca in chipul sfaramat si batut al Domnului vedem, ca in oglinda, chipul nostru sfaramat de pacat. Plangandu-L pe Hristos ne plangem pe noi insine, plangere la care Insusi Domnul ne indeamna zicand: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23, 28). Si asta nu pentru ca nu am avea motiv sa plangem pentru El, ci pentru ca adunand pe chip lacrimi pentru El adaugam chipului nostru o alta infatisare, o noua motivatie – dragostea de Dumnezeu care nu piere niciodata.

Durerile noastre sunt durerile Lui. Asumarea deplina a acestei legaturi dumnezeiesti a durerii care innoada destinul Sau cu al nostru este de altfel imbracarea deplina cu Hristos: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat! (Galateni 3, 27).

Cred ca icoana Maicii Domnului in acest film este una reusita, o icoana a durerii, a rabdarii, a suferintei consimtite potrivit voii Fiului, o icoana a intelegerii depline a acestei drame.

Inadvertente de ordin teologic si scripturistic putem gasi, daca ne intereseaza cu orice pret aceasta, dar este cert ca sunt bine ascunse sub simboluri greu contestabile.

L.D.: Decriptati-ne, va rugam, cateva simboluri si momente cheie din film! Cum ar fi chipul “umbrit” al Mantuitorului, diavolii care iau chipul pruncilor, lacrima din cer a Tatalui, “potrivirea” bratelor Mantuitorului pe lemnul mai lung al Crucii, gestul regizorului de a bate primul cui in palma Mantuitorului, calvarul intretaiat de scene anterioare, zdrobirea capului sarpelui in Ghetsimani.

Pr. L.G.: In afara de scena in care Hristos zdrobeste capul sarpelui – moment de altminteri anuntat inca din Cartea Facerii – intalnim multe alunecari evidente de la temeiul Scripturii in aceste scene simbol. In scena spanzurarii lui Iuda regizorul romanteaza inspirat intregul episod, dar sunt alte multe scene care ating accente fictive cum ar fi scenele in care prea des apare diavolul. Ar mai fi de vorbit si de scena in care Hristos este aruncat in lanturi de pe zidul cetatii – care face trimitere la ispitirea aruncarii Domnului de pe aripa Templului; scena in care apare in bratele satanei pruncul hidos – adica diavolul; scena in care omul Simon Cirineanul duce Crucea Domnului, iar Hristos – acoperind bratul acestuia si Crucea; il apara pe el de loviturile streangului si alte asemenea scene.

Toate imaginile simbol pe care le-ati consemnat si celelalte configureaza totusi un inteles teologic, motiveaza intreaga suferinta si ii da sens. In contextul acestora drama se dezvaluie ochilor nu pentru rostul absurd pe care l-ar avea orice varsare de sange, ci pentru un rost mult diferit, acela de a aseza istoria mantuirii neamului omenesc intr-un manunchi profetic despre viata si despre moarte, o savarsire a unui “ceremonial” care avea sa cutremure din temelii istoria si religiile lumii. Filmul este de fapt o poveste despre prima Liturghie – de la Ghetsimani la Inviere – o Liturghie care se adreseaza timpului si vesniciei unde arhiereul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Cel ce aduce jertfa, este Cel ce Se aduce ca jertfa, este Cel ce Se imparte pe Sine lumii si niciodata nu Se desparte.

Pe scurt, daca ar fi sa lamurim calitatea fiecarui simbol, am spune ca acel chip “umbrit” al Mantuitorului tine doar de contrastul pe care producatorul il va realiza indata ce Il va arata pe Hristos Inviat; imaginea diavolilor sub chipul pruncilor intareste ideea ca demonismul nu poate fi mai adanc decat atat atunci cand ar transparea pana si pe fetele pruncilor, intinand chiar si aceasta ultima frontiera a puritatii umane. “Nepotrivirea” dintre bratele Mantuitorului si bratele Crucii, desi nu are un temei scripturistic (cum de altfel nu au temei nici celelalte simboluri despre care vorbim) ne trimite la intelegerea ca sensul acestei frangeri este chiar acela de a pune in aceleasi tipare masura lui Dumnezeu si masura omului – si pentru ca masura noastra nu se potrivea la masura lui Dumnezeu. L-am adus pe Dumnezeu la masura noastra. Despre lacrima Tatalui am mai scris (e vorba de un eseu publicat in presa locala – n.a.) si nu doresc sa reiau aici cele ce am spus – ideea mi se pare fascinanta. Ceea ce cred ca este sugestiv cu adevarat e mesajul ca fiecare dintre noi am potrivit pe Hristos la masura nimicniciei noastre si fiecare dintre noi facand aceasta am batut, de altfel, cuiul in mana Domnului.

L.D.: Filmul se adreseaza, de buna seama, unor anumite masuri duhovnicesti. Nu suntem desavarsiti, ca daca am fi n-am avea nevoie de el. Spunea parintele V. Sorescu ca: “O credinta traita te absolva in mare masura de curiozitate. Multi dintre crestinii nostri nu doresc sa vada Athosul sau Ierusalimul. Ei le au pe toate in Biserica, in Liturghie”. Pana la urma cui putem recomanda filmul? Crestinilor nedusi la biserica, credinciosilor practicanti, necrestinilor? Cine are realmente nevoie de aceasta vizionare?

Pr. L.G.: Filmul se adreseaza celor nedesavarsiti si mie tocmai de aceea mi s-a potrivit, pentru ca simt ca mi s-a adresat mie. Vedeti, unora li Se descopera Hristos tocmai pentru ca printre cei ce striga: “Ia-L, ia-L, rastigneste-L” se afla ei insisi; altii trebuie sa se “urce” pana la al treilea Cer ca sa-L vada. Iar altora, peste timp, prin iconomia dumnezeiasca li se da un chip al intelegerii. Un astfel de “chip” este si filmul acesta. Biserica descopera acest chip, Liturghia de asemenea acest chip il vesteste, toate vestesc acest chip, adica aceeasi realitate – Hristos Mantuitorul rastignit si inviat.

Este foarte important pentru mantuirea noastra sa intelegem “chipul” in care Dumnezeu ne graieste! Altfel nu vom putea striga niciodata cum a strigat Toma zicand: Domnul Meu si Dumnezeul Meu! (Ioan 20, 28).

Filmul se adreseaza deci unuia ca Toma, dar si unuia precum tanarul orb despre care am vorbit cu ceva timp in urma.

Fara jertfa nu putem sa-L intelegem pe Hristos. Nu putem intelege inaltimea si sublimul Invierii daca nu ne imbracam cu Hristos inca de la primul pas spre Golgota. Ma intorc la Toma si va intreb: oare ce a zis el inainte de Patimile Domnului?! Iata ce a zis: Sa mergem si noi si sa murim cu El! (Ioan 11, 16).

Sa mergem, asadar, sa murim si sa Inviem impreuna cu El! Amin.

- conversation with Reverend Father Lucian Grigore  -

Such movie should not be watched in theatres, it should be watched with a kneeled heart in the mystic chamber of prayer!

 Laurentiu Dumitru:

Father Grigore, when we discuss about the religious movie in general, we cannot help but to wonder: how moral is it to make a movie having the Son of God as main character, He who is True Man and True God, without sin? The creature is “playing” the Creator. Is it courage or is it madness? Would it not be a blasphemy against the Holy Spirit such bravery?

Father Lucian Grigore:

I think that such means of expression, means that the ancient world did not know, appeals to the senses, to our capacity of acknowledging a certain message through our senses. It is natural to ask ourselves whether it is appropriate or not to put God on a scene. I do believe that the difficulty of such a task derives mostly from the fact that God cannot be involved in our lives the way we want Him to be, but in a way He chooses for Himself, according to His holy will and knowledge. It is a bravery to choose in account of God the scene in which He reveals Himself to the world! I would say it’s a beautiful bravery, as long as you don’t betray Him.

Every single time I am called, because of the nature of my priesthood, to reveal God through word, it comes repeatedly to my mind the promise I pronounce when I prepare myself for receiving the Holy Communion: for I will not speak of the Mystery to Thy enemies; I will not give Thee a kiss like Judas. It is a difficult task to know whom to talk to about God and how to interceed so as God will reach the heart of the one you are speaking to.

In today’s world, the image is a very important way of communication. These days, people barely read anything and they hardly let them be caught in the “fishing-net” of a sermon about God, even if it was a very well chosen and very well composed one. This is why I believe it is not an unsettling thing to do, putting the word into images, so as, regardless the methods, God could reach the heart of man. What did the Savior said about the exhaustion of the preaching methods?! If these should hold their peace, the stones would immediately cry out (Luke 19:40). And, behold! today, more than any sermon, the stones cry out, they speak. And I am not talking about the testimony of the word, as the “stone” on which God built His Church stands for testimony; I mean by this the declaration of Peter the Apostle to the Savior: Thou art the Christ, the Son of the living God. (Matthew 16:16). The very stones on the Way of the Cross, the stones of Golgotha, the stone of Resurrection, the stone of Lord’s Ascension, on which you can feel even today the traces of His feet – they all stand for testimony.

What could represent a movie about God? Another testimony about His power and glory, another stone on the path towards understanding, but only if it is not done in mockery, only if it is not blasphemous and does not mutilate the truth and the light of the Scriptures.

How moral is it to make a movie about God?!

I believe it is as moral as having a sermon about God or painting an icon of Christ. From this point of view, it seems to me that such a question leads to a fallacious issue – a never-ending debate on the methods of preaching and especially a debate that would ressurect the iconoclastic controversies. In my opinion, the well-done religious movie is a dynamic icon – an icon in movement – and it is not important to me in what colors it is painted, because I am looking for the painted One and not for the painter’s hand.

Why should I be afflicted because of the one who “plays” the “role” of the Son of God? Aren’t we all created in God’s image? Aren’t we exhorted by our Christian call to see the image of Christ in our neighbor?!

Many icons of Christ the Lord bear the resemblance of the face of someone that might have inspired the iconographer, one time or another. The impediment – concerning the movie – isn’t the image, but the power of holiness, the sharing of Grace and sanctity. The fundamental difference between a religious movie and an icon is this very property of sanctity – this is the only thing that separates the icon from the movie. However, the message of a religious movie is an alive, dynamic, efficient message; not outside, but inside of Salvation’s work.

L.D.:The movie directed by Mel Gibson has numerous defenders that praise the accuracy of its message, but has also fervent critics who say that the movie contains “particular errors or deviations from the Scripture”. What is your opinion?

Fr.L.G.: Mel Gibson’s movie, disregarding the criticism or the approbation, it’s a movie about God and this fact represents for many – and, I must confess, for myself too – an important reason to try understanding its message.

L.D.: The enthusiastic defenders of the movie talk about the overwhelming divine inspiration the producer had, a inspiration that gained a creative expression, using the means characteristic to cinematography. I dare to ask you: How much represents the man (the movie’s director, the actors) and how much represents God, through His intervention, in this creative act?

Fr.L.G.: If we were to divide the world into defenders and denigrators of this movie, please allow me not to put myself in the second category. It would be unfair to join those who condemn Gibson’s movie and this exactly because this movie, more than any other movie ever made about Jesus Christ, really succeeds to capture something that none of the previous ones did: the crushed, mutilated face of the Son of God, a face in front of whom you can hardly hold back your tears. What does Christ say? Weep not for me, but weep for yourselves, and for your children. (Luke 23:28). We understand that it was such a deplorable view not only in the movie, but also in reality. This is the reason why I personally believe that Gibson didn’t made any exaggeration. The cruelty of the ancients is frightening us now, although neither we aren’t very far from their thirst for blood (it would suffice to take into account the millions of abortions committed by Christians and by everybody else). As much we are healed from this type of dehumanization of our nature regarding the torture, in the same the measure we perceive the horrifying nature of this torture. I am think that this is the type of healing Jesus wanted to plant into our own inner resources, the healing from the appetite for horrifying. It is clear that fire cannot be extinguished with fire, water cannot stop water, wounds do not heal with other wounds. Nevertheless, through this great pain, Christ shows to the world a great miracle, a mystic work: the work of healing the horrors that abide into our own hearts. Christ’s sacrifice – as I understood it from this tragic movie – is a fire beyond any power, a fire that extinguishes the flame of our indurated nature. It is the staff of the Cross that stems the water of baptism on the both sides of our fallen nature, to enable us for moving together with Christ from earth to Heaven. It is a deep wound that mysteriously heals the wounds of our hearts.

I was saying earlier that it is an understandable thing not being able to fight fire with fire: in my childhood, in one autumn, I lighted a fire with dry leafs, without knowing that beneath them was hidden an almost empty spray can. The spray can exploded and the fire extinguished, it vanished. A bigger fire, a ferocious one had extinguished the previous one. The same striking effect had Mel Gibson’s movie on my conscience. After seeing this movie, I declined to see on my television set any form of violence, any horrifying scene. It was enough for me, it wasn’t possible anymore to allow myself seeing bloodshed. However, I do understand it does not work for all of us in the same way. I had the sad experience to watch the movie again at an almost empty movie theatre in Piteºti, in the presence of some youths who would chuckle or burst out in laughing even at the moments of great tension and great pain of the movie. I am not very sure though if such people were Christians. In Piteºti, the movie played in theatres during the Beer Festival – the cinemas were empty, while the city square was full of crowd; there weren’t many people in the church either. I was expecting the people of my town, often described as a sensitive and serious public, to have another kind of presence, another kind of participation and another kind of reaction regarding this movie. Although, if you want to find out what happened to Christ during the days of His Passion, a pint of beer cannot stop you from this quest… No, the temptation lies elsewhere than downtown, it lies somewhere deeper and discreetly enrooted in our own conscience, in our own nature, in our life style, in our daily yearnings.

From the very beginning, since the first sequences of the movie, I considered that the movie has a theological basis, that it has a realistic and convincing script. I assume Mel Gibson had among his counselors priests and theologians and, therefore, he was able to highlight some extremely important details that define his work as a unitary one, with a great impact.

I can’t tell how much effort the human invests and how much grace does God invest in such a creation, but I feel it is a work of great power and you can let yourself cry, if the viewers from vicinity let you do so. It is very important who is sitting next to you. Such movie should not be watched in theatres, it should be watched with a kneeled heart in the mystic chamber of prayer!

L.D.: In the movie, Jesus was scourged more than He ever was in all the movies about His life altogether. Many viewers fainted in the theatres watching these scenes… Rãzvan Codrescu once stated, in an article, that the ferocity of Pilate’s servants [in the movie] is not based on the evangelical texts. But Isaiah, prophecing about the passions of Christ, said: He hath no form nor comeliness; and when we shall see him, there is no beauty that we should desire him (Isaiah 53:2). Moreover, a Saint of the Church, Dimitri of Rostov also spoke about the horrifying ordeal of the Cross. I am asking you, Father, do you believe that the 16 minutes of brutal scourging were exaggerated, or not?

Fr.L.G.: I strongly believe that nothing was exaggerated at all. From the moment of capturing to the moment of Crucifixion, more than 12 hours are passing. How much would these 16 minutes mean, comparing to all the rest? The purpose of scourging as it is seen in the movie, as well as in the Scripture, was exactly to soften the hearts of the ones who wanted Him “punished” – He who called Himself the Son of God. This is what Pilate would have wanted: persuasion of the delators to give up the idea of killing Jesus, exaclty because it would have satisfied their desire to see Him punished. But “for the evilness not to remain without death”, Jesus Christ, waiting, by His Father will, to receive death from their hands, hides the suffering into death and brings their sin to death: Father, forgive them; for they know not what they do! (Luke 23:34). Therefore, together with Jesus, any other possibility of death “dies” for the ones who believe in Him, because He says to the redeemed one: Verily I say unto thee, To day shalt thou be with me in paradise. (Luke 23:43). And then He again says: I am the resurrection, and the life: he that believeth in me, though he were dead, yet shall he live (John 11:25). 

L.D.: Father Grigore, many have accused the extreme violence of the movie to be paroxistic in certain points. In US, the “Movie Association” rated the movie with ‘R’ – restricted. In Romania, we also had debates about The Passion…, seen by some as kinda of Rocky IV or called The Five o’clock movie (an allusion to the macabre news broadcasted by many Romanian TV stations at that hour in the afternoon). What is your answer to these “omniscient” columnists?

Fr.L.G.: I could not give any other answer but the one given by Isaiah the Prophet! You have quoted earlier the shattering words of this Prophet. Let us go further and see what else he had said about Christ: a man of sorrows, and acquainted with grief: and we hid as it were our faces from him; he was despised, and we esteemed him not (Isaiah 53:3). Why do you think the Prophet Isaiah says about Christ that he was touched by such a great suffering, that it was meet to cover your face from that sight?! Because it was impossible to see His face and not be touched by that pain and sorrow. It is unrealistic to say that the sacrifice of Jesus Christ should have been put unto such a make-up, so that the children could watch also. Behold, Isaiah is the first one to point out the restriction for this sight of horror. I suppose that the ones who talked about this movie making an allusion to Rocky IV or the 5 o’clock News are not religious people and did not feel anything watching these scenes. That is why God Himself hide from them – in their case, God covered His face, for them not to know Him. Some people saw in this movie just James Caviezel, for sure. Most of the Rumanians saw only Maia Morgenstern…

L.D.: Personally, I think that for watching the movie “in a proper manner”, one should be a connoisseur of cinematography and theology, because otherwise he might miss certain dimensions of the artistic act and of the message. To make a digression, I say that a disco-music fan cannot ‘perceive’ a symphony, even less he will understand why a passionate for classical music will prefer George Enescu instead of Ion Voicu. The connoisseur is able to discern the elements of refinement whereas the profane superficially reacts at the message that the movie conveys. From this point of view, what are the ‘risks’ of watching the movie?

Fr.L.G.: It is not necessary to be an expert in theology to understand that Jesus Christ is scourged for you and endures the nailing on the Cross for your sins. Imagine that all those who were watching did not have their hearts broken with pain because they were theology experts, but because they were enduring together with Christ the torture of that transformation of the sinful human nature. Seeing Christ broken for you, you reach, together with Him, to the broken heart of the renewal of you being, you change, you repent, and you decide to change yourself to please God. You unchain yourself from your passions and, together with you, everybody who feels just like you unchains themselves.

L.D.: Father, how can this movie help a non-religious, muddled youth, but who is sincerely seeking for the truth? Does the movie have any pedagogical dimensions?

Fr.L.G.: The youth must reach, using his nature, the moment when Christ climbs the stones of Golgotha. He must struggle with the madding crowd, make his way out to Christ and cry out loud, like the blind man from the Gospel: Lord, that I might receive my sight (Luke 18:41, Mark 10:51). In that moment, Christ will work His wonder and the blind within him will see Christ suffering, for him not to suffer anymore. He will see Christ lifting with the burden of the Cross also his sins, his own sins of blinded human. The healed blind will then try to give thanks to God, wondering and elevating himself to a better understanding, being able to say: Blessed art they that have not seen, and yet have believed (John 20:29).

L.D.: Mel Gibson confessed in an interview: “The words of the Savior Father, forgive them; for they know not what they do will have a different significance after this experience.” We can say that the director gave us an idea about God’s love… I recently found out that even the Muslims are deeply touched by this movie, after they leave the theatres. Yasser Arafat had tears in his eyes when he left the theatre. I ask you, do you think this movie could revolutionize the relations between Christians and Muslims? What about those between Christians and Jews, considering that the movie gives them an answer, of Jesus being a historical person. Is this movie a chance to spread the message of Christ outside the Christian world? A call? A chance for those?

Fr.L.G.: You see, this is the wonder: some of the Christians burst out laughing in theatres when they see this movie – to their perdition, while the Muslims go away with tears. It is thus time for us to see whether the eternal goods will be taken away from the sons of the Kingdom and be given to others (cf. Matthew 8:12). I believe that God will fulfill His work with Muslims and Jewish. What worries me is this lukewarm attitude of ours, of the Christians. May God vouchsafe us to meet at the gates of Heaven with tears of joy and repentance and the angel of God say: Come, enter, everything is ready! and, getting inside, may He grant us to see what eye hath not seen, nor ear heard, neither have entered into the heart of man (1 Corinthians 2:9).

L.D.: From the whole 126 minutes of the movie, approximately 2 minutes are showing the Resurrection of the Savior from the dead. The viewer is facing his weakness, His Cross. I believe people do not go back home with the happiness of resurrection or with the hope of victory, they are on the stage of torment. The unaware spectator might believe that he is venerating a weak. Don’t you find it is very risky such a disproportion between the Passions and the Resurrection?

Fr.L.G.: I do not think this proportion is important. What is important is the force with which a certain icon is revealed. For instance, I have at home a printed copy of a Russian icon representing Christ the Savior giving His blessing. It took me about two years to discover the sad look of the Lord. I simply thought it was a common icon. Although I looked at it hundreds of times, I never realized the inner status of that look. I felt the pain of that look only after watching Mel Gibson’s movie. That icon never changed, I was the one who changed the “glasses” I used to look through.

We do discover at the end of the movie an insistent, clear look of our Resurrected Lord – Christ looking at the world that will pass through in front of Him, as if the world would move towards Him; although it is very clear and understandable, His moving was towards the world. Rediscovering that clear look of Him, you understand that it does not take a long time to find the Resurrected Christ. A moment lasts as long as a thousand years, and a thousand years last as long as the moment of Resurrection in this movie. I do not find any disproportions. It would have been lamentable if the movie had ended with a dead Jesus. Jesus Christ is not dead, but alive and He is slipping from death to life, just like the light surrounds the dark; He rises from death just like a Bridegroom comes out from “the wedding chamber”.

L.D.: The movie makes a very strong impression on the senses. The director and the artists use different tricks and techniques to stimulate reactions and feelings (the adequate soundtrack, pictures in slow-motion). Certainly, some viewers will remain only on this level, on the emotional level. I believe that this kind of emotions as easy they come, as easy they go. Is the emphasis on sensorial a gain or a loss for the movie?

Fr.L.G.: This movie is made better than any other movie ever done about Jesus Christ. It reveals not only an exceptional artistic performance, but also an idea of great impact. The movie is not just sending emotional signals for the sake of emotion, but it is also sending them as collateral effects of the message. This is not the type of movie at the end of which you have the feeling that the producer wanted to test your capabilities of reaction, your endurance to stress or whatever other possibility. It is a movie that conveys a message, a movie that makes you think, a movie that makes you take long-term decisions in your heart, which puts your mind to work and torments it, which helps you ask questions about yourself and your own responsibilities.

L.D.: Father Grigore, this movie emphasizes the analogy of the Bread with the Body of Christ the Savior and succeeds to point out the importance of the Mother of God and the closeness between She and Her Son. (My opinion is that Franco Zeffirrelli did not accomplish to do this in his Jesus of Nazareth.) From a dogmatic perspective, are you able to see discrepancies between the Orthodox Christian teaching and the cinematic vision of Mel Gibson, he himself an Old-Catholic?

Fr.L.G.: The Passion of Christ is a theological essay that goes beyond the artistic and technical boundaries of a movie. It is the actualization of the shattering drama of the crucifixion of Lord Jesus.

The Passion of Christ is a prayer, during which you fall on your knees without even noticing. The image calls upon you to participate in a universe that theology has willingly emptied of tragic, in favor of the sublime of Resurrection, emphasizing through this the divine aspect of participation in spite of the human dimension. The movie brings both of them into a balance. The sublime cannot be expressed through the abundance of blood, but through the torments of the moment. The contrast between darkness and light, the outbalance of the terrifying moments and the moving towards the world of light and peace where we used to be with Jesus Christ once, the return to the time of his holy work and preaching constitutes not parallels, but explanations of the different moments on the Salvation’s road.

On this road of terror, into which the movie introduces us, we have into our account two levels of suffering: one assumed by the man, a humanly pain, which is completed by fears, apprehensions, physical exhaustion and another kind of suffering – a dignifying one, assumed by God Himself out of compassion for the world.

If Jesus would have endured this suffering of transfiguration of the world just as a God, without a human involvment, His love for the human kind would have been questionable, even blamable to a certain extent. He would have loved us with a love enstranged from any human implication. His love would have remain unshared, unknown, unexercised. But He loves us perfectly because he loves us until His death, He loves us in death and beyond death. Carrying on Himself our own inabilities, suffering as a human and as a God, Jesus had inside Him the tragedy of the human sorrow, making possible the deification for man.
The sacrifice of Our Saviour receives a dimension of the participation of the whole world in it, it implies us as well and calls us to weeping exactly because in the broken, beaten face of the Lord we see, as in a mirror, our own face broken by sins. Weeping for Jesus, we weep for ourselves, as our Lord said: weep not for me, but weep for yourselves, and for your children (Luke 23:28). And this is not because we did not have any reason to weep for Him, but because by shedding tears for Him we give our face another appearance, a new motivation – the love for God, that never dies.

Our sorrows are His sorrows. The assumption of this heavenly bound of sorrow, the pain that bounds His destiny with ours, represents our garmenting with Christ: As many of you as have been baptized into Christ, have put on Christ (Galatians 3:27). I believe that the icon of Mother of God in this movie is a good one, an icon of pain, of patience, of suffering consented by the will of the Son, an icon of a complete understanding of this tragedy.

We can find inadvertencies of a theological and scriptural order, if we are interested in them, but it is a certain fact that they are well hidden under undeniable symbols.

L.D.: Please, decrypt for us a few symbols and key moments from the movie! Such as the “shadowed” face of the Savior, the demons using the appearance of children, the tear of the Father falling from the sky, the “adjusting” of the arms of the Savior on the long rail of the cross, the director’s gesture to be the first nailing the Savior’s hand, the ordeal interlinked with precedent scenes, the crushing of the snake’s head in Gethsemane.

Fr.L.G.: Beside the scene in which the Savior crushes the head of the snake – moment that had already been announced in the Book of Genesis, we come across many obvious “off-tracks” from the Scripture. In the scene of Judas’ hanging, the director inspiringly romances the whole episode, but there are many other scenes that are near pure fiction, such as the ones in which the devil appears too many times. We should also mention the scene in which Christ is enchained and thrown from the fortress’ wall – it makes an allusion to the temptation of Christ to throw himself from the Temple; the scene in which satan holds a hideous new-born – the devil; the scene in which Simon the Cirinean carries the Cross of the Lord and Christ, covering his arm and the Cross, protects him against the scourging. All the symbolic images that you noticed and all the rest stand however for a theological meaning, they motivates all the suffering and give a meaning to it. In this context, the tragedy is revealed to our eyes not for the absurd meaning that any bloodshed would have, but for a much more different meaning – placing the history of the Salvation of human kind into a prophetic bunch about life and death, into serving a “ritual” that was to shatter the history and the beliefs of the world. The movie is actually a story about the first Liturgy – from Gethsemane to Resurrection – a Liturgy that addresses to time and eternity, where the Great High Priest Jesus Christ, the Son of God, is the one Who brings the sacrifice, is the one who brings Himself as a sacrifice, is the one “who is divided” to the world, but “never is disunited”.

In short, if we were to discuss the quality of each symbol, we would say that this “shadowed” face of the Savior depends only on the contrast that the producer will make as soon as he shows the Resurrected Christ. The image of the demons appearing as children confirms the idea that demonism cannot go deeper than that, when even the faces of the children would be defiled, tarnishing even this last frontier of human purity. The arms of the Savior ‘not matching’ the Cross, although it does not have a scriptural basis (just like the rest of the symbols we are talking about), help us understand that the meaning of this adjustment is for us to try to measure with the same gauge God and man together – and because our measure didn’t match with the one of God, we brought Him to our size. I have written before about the Father’s tear (n.b. an essay published in a local paper) and therefore I have no intention to repeat myself – the idea is fascinating. But what I find really suggestive and being the true message is that each of us brought Jesus to the measure of our lowliness and by doing so, each of us, we put a nail into His hands.

L.D.: Undoubtedly, the movie addresses to persons with a certain religious measure. We are not perfect, because if we had been, we would not have needed it. Rev. Fr. V. Sorescu said once: “A living faith absolves yourself from most of your curiosity. Many of our Christians do not wish to see the Athos or the Jerusalem. They have everything in the Church, in the Divine Liturgy”. In the end, to whom should we recommend this movie? To the Christians who don’t frequent the churches, to the “practicing” ones, to the non-christians? Who really needs to see such a movie?

Fr.L.G.: The movie is for those not perfect, and that is why it suited me very well, because I feel that it addressed to me. You see, Christ reveals Himself to some people because they found themselves amongst those who shout Away with him, away with him, crucify him (John 19:15). Others must be ‘caught up’ to the third heaven to see Him. And some others, in time, through the divine providence, are shown a way of understanding. This movie is such a way. The Church reveals this way; the Liturgy, also, heralds this way, everything heralds this way, the same reality – Our crucified and resurrected Lord Jesus Christ.
It is very important for our Salvation to understand the way in which God speaks to us. Otherwise, we will never have the chance to cry out, as did Thomas: My Lord and my God! (John 20:28). Thus, the movie addresses to the ones like Thomas, but also to the ones like the blind man we spoked about earlier.

Without sacrifice, we can’t understand Jesus Christ. We cannot comprehend the importance and the sublime of the Resurrection, if we don’t garment with Christ even from the first step towards Golgotha. I’ll go back to Thomas and I’ll ask you: what did he say before the passions of Lord?! Behold what he said: Let us also go, that we may die with him (John 11:16)

Therefore, let us go die and resurrect together with Him! Amen.

              N-am crezut niciodată că ar fi fost vreo vreme când noi să fi rămas cu adevărat singuri, fără Dumnezeu… Şi de-am fi rămas, nu după voia Lui, ci din rosturile propriei noastre nesocotinţe, Însuşi ar fi dorit să adune în Sine suspinul acestei cumplite părăsiri, ca să strige chiar El în locul nostru: „Eli, Eli, lama sabahtani ?!”(Matei 27,46).„Eli, Eli, lama sabahtani ?!” Ce cântec de jale ?! Câtă cutremurare să fi avut atunci Dumnezeu în Sine văzând deplin pieirea neamului omenesc întru deşertăciune ?! Eli, Eli, lama sabahtani ?! „Dumnezeul Meu !” zice Dumnezeul Om întru sfărâmarea peceţilor firii omeneşti, ca pe om să-l scoată din zdrobirea păcatului la slava de negrăit a Dumnezeirii !

           „Dumnezeul meu !” bâigui şi eu în amorţirea morţii greşelilor… Scoate-mă de la vrăşmaşii păcatelor mele şi mă primeşte întru rosturile cele zidite de Tine pentru biata  făptură rătăcită ce sunt, şi nu ne pierde pe nici unul dintre noi cei păcătoşi!

          Eli, Eli, lama sabahtani ?!  ar vrea să strige întreaga zidire ascunsă în adâncurile lucrării mâinilor lui Dumnezeu şi până sus la tronul slavei de necuprins. Eli, Eli, lama sabahtani !  - un poem de foc şi de lumină care te mistuie şi te deznădăjduieşte, care te vindecă şi te mântuieşte în aceeaşi clipire de timp…Ce jale să fi avut Hristos Mântuitorul nostru în inimă când a rostit aceste cuvinte?! Câtă durere şi ce zbucium ?! Şi câtă cuprindere de har şi bunătate ca să mai aibă suflare în glas spre a deschide cuvânt: „Părinte, iartă-le lor…”(Luca 23, 34) ?!  

              O, de-am putea zice şi noi totdeauna întru întâmpinarea necazului pricinuit de cei ce ne greşesc: „Părinte, iartă-le lor…”!  Un cuvânt ca acesta care schimbă sensurile vieţii şi ale morţii ! Un cuvânt care te învaţă să mori şi să trăieşti, să reconstruieşti întreaga ta existenţă şi să înviezi din groapa în care te-ai lăsat prăvălindu-te până în sfârşit.Câţi dintre noi nu am simţit depărtarea, părăsirea de Dumnezeu ?! În toată vremea alergăm hăituiţi de griji, răvăşiţi de neputinţe, pe căile întortocheate ale speranţelor deşarte, nesocotind sensul deplin al semnelor care ne scot din valea acestei plângeri. Aceste indicii nu sunt altele decât cuvintele şi lucrările Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre acestea ne tâlcuiesc dintru început apostolii, proorocii, propovăduitorii, mucenicii chiar, dar mai cu seama părinţii cei din veac ai Bisericii.

           Am nădejdea că nici noi, cei de azi, nu vrem a pierde cu totul şirul acestor semne, ci învăţăm lămurit să păşim pe calea încredinţărilor celor predanisite, pe drumul crucii noastre celei de toate zilele, cu care ne-am îmbrăcat prin sfântul botez. În această nădejde stând, mă rog să aflu chipul potrivit al drumului ce-mi stă înainte, adăpostindu-mă in taina Bisericii întru aşteptarea învierii.

            „Veţi cunoaşte Adevărul, iar adevărul vă va face liberi…!”  Ce adevăr voieşte Hristos să ştim ?! Poate fi adevăr mai profund decât acela care vesteşte despre Fiinţa lui Dumnezeu,  despre iconomia lucrării Sale prin Hristos, potrivit voii Tatălui în Duhul Sfânt ?!  Poate fi adevăr mai profund decât minunea existenţei Sale în trei ipostasuri ?! Nicidecum ! Adevărul despre existenţa lui Dumnezeu este adevărul deplin! Măsura acestui adevăr însă, nu este una care se citeşte cu buzele, ci una care se trăieşte cu toţi porii existenţei tale. La acest adevăr se participă, nu se priveşte. Adevărul despre care Dumnezeu doreşte a ne învăţa nu este unul care vine din învăţare ci dintr-o descoperire a Sa în propriul nostru destin. Adevărul acesta este însuşi destinul (rostul) nostru creştin, acela de a merge cu Hristos în suferinţă şi osteneli, din moarte spre Înviere. Dumnezeu voieşte să ne descopere taina propriei Sale drame, drama de a-l fi iubit pe om până la moarte, şi într-o astfel de mărturie a morţii să ne dea nouă desăvârşit chipul învierii, ca moartea să nu mai stăpânească şi viaţa să se descopere mai adevărat în veşnicie.

          Dumnezeu nu se ascunde de noi tocmai din pricina arătării înţelepciunii Sale, căci zice lui Iov oarecând: “Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?” (Iov 32, 2). Asemenea şi Hristos spune: „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina” (Luca 11,33). Vedem deci cum Hristos descoperă în Sine semnele premergătoare venirii Sale prin cuvinte de înţelepciune, prin taina cuvântului, în parabole şi rostiri ascunse de urechile necredincioşilor – după a lor rea pricepere şi împietrire a minţii – dar mai descoperă adevărul acesta prin propria Sa lucrare şi viaţă, chiar prin propria moarte şi Înviere. Până în sfârşit inima noastră nu va rămâne zăbavnică. Ascultând cuvintele Lui oare nu vom crede ?! Să ne aducem aminte că nici până în cea din urmă clipă Hristos nu ne lasă fără cercetarea inimii şi fără lămurire, aşa cum face pe calea spre Emasus cu Luca şi cu Cleopa când le zice: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 25-27).

          Aşişderea Biserica, în Duhul Sfânt, a rămas de atunci încoace să tâlcuiască „cele despre El” până în vremea când cele ce nu se văd se vor descoperi în lumină şi nădejdile noastre se vor plini. Când se va fi sfârşit vremea acestui veac şi vom trece în veacul viitor, peste hotarele lumii văzute, descoperirile toate se vor chema unele pe altele în veşnicie după chipul unei desăvârşite cunoaşteri la care şi bieţii de noi suntem chemaţi. Dumnezeu ne rânduieşte astfel o aşezare nouă şi o lucrare nouă în sfinţenia unei noi slujiri şi închinări, când se vor fi aşezat la loc toate după rostul lor cel din veci.

            Vremea noastră cea de acum se cuvine a fi una de pocăinţă şi de zdrobire a inimii, una de nădejde şi întărire în adevăr, una de cutremurare şi de lucrare. Tot ceea ce vom dori a înţelege pe calea acestei descoperiri vom găsi în viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru, dacă vom zăbovi cu răbdare, şi cu rugăciune sub călăuzirea sfinţilor părinţi ai Bisericii.

           În ultima Sa durere Hristos nu uită de noi pentru a se gândi la Sine, ci ne dă prin grai mărturia unui semn din scripturi despre Sine, ca noi să pricepem întreaga Sa lucrare plinită pentru noi. El strigă, precum psalmistul odinioară: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” (Psalmul 21, 1) având a ne trimite chiar şi în acest din urmă ceas al vieţii Sale pământeşti spre locul din scripturi care grăieşte despre Sine. Şi astfel, sub mărturia unei atât de mari slăbiciuni adâncite în firea sa omenească să descopere indiciul despre dumnezeirea Sa, recapitulând vederea de peste timp a celui ce s-a învrednicit a scrie cu mult mai înainte de patima Sa acestea: «Iar eu ajuns-am ocara oamenilor şi defăimarea poporului. Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: “nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el”. Că Tu eşti Cel ce   m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele. Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-mi ajute. Înconjuratu-m-au şi m-au împresurat. Deschis-au asupra mea gura lor, ca leul ce răpeşte şi răcneşte. Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit toate oasele mele. Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât. Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte» (Psalmul 21, 6-21).Vedem din aceasta că tocmai atunci când firea noastră rămâne în împietrire şi în neştiinţă, Dumnezeu voieşte mai lămurit să ne înştiinţeze prin glasul profeţilor din vechime despre rosturile ce se petrec peste timp cu Hristos, ca noi să dobândim şi mai multă încredinţare că El este Fiul lui Dumnezeu. Ce altă mărturie vom mai cere noi cei mult prea puţin credincioşi şi nepricepuţi şi zăbavnici cu inima?!  Dacă vom stărui asupra fiecărui moment din viaţa Domnului vom înţelege că toate cele rostite de El, şi toate cele trăite, sunt parte din aceeaşi mare taină a Vieţii care ne implică şi pe noi, mai curând pe noi. Ne vom vedea rând pe rând şi leproşi nemulţumitori, şi orbi şi şchiopi şi slăbănogiţi şi vom rămâne poate şi noi asemenea femeii păcătoase în aceeaşi ruşine şi frică de moarte, ca unii ce am fi prinşi în adulter, urmând a fi ucişi cu pietre. Vom călători mai apoi prin colbul tării sfinte presărând cu lacrimi cărările pe unde au străbătut paşii Domnului, înţelegându-ne condiţia de pelerini spre propria moarte. Vom zăbovi pe malul lacului Ghenizaret, ori la scăldătoarea Siloam, ori la Betezda, aşteptând Omul ! Vom sta zgribuliţi în răcoarea serii pândind la adăpostul măslinilor clipa binecuvântată a şoaptei ce ne îndeamnă: „Privegheaţi !”  Vom merge cu Hristos la spălatul picioarelor şi la Cină, la moarte şi la Înviere şi vom crede cu adevărat că El este Domnul zicând în cutremurarea inimii, ca şi Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu !” Şi nu vom mai fi necredincioşi ci credincioşi!                Dacă cineva ar adăuga ceva mai mult la acestea ar vătăma tocmai misterul unei vieţi în care curge întregul rost al umanităţii, rosturile zidite de Dumnezeu. Poate de aceea Sfântul Ioan Evanghelistul statorniceşte în finalul ultimei cărţi profetice a Sfintei Scripturi această rigoare:  „Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: de va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta” (Apoc. 22, 18-19) Cât despre adăugări… ce vom zice ?! Ce vom zice despre luptele pentru putere şi despre slava deşartă în faţa unui Hristos care ne-a învăţat să fim ca pruncii şi ca servitorii atunci când voim a fi întâi între toţi ?! Ce vom zice despre porfira si vizonul de pe noi în faţa lazărilor acestui veac ?! Ce vom răspunde când ne vor întreba cei flămânzi, cei goi, cei închişi despre toate cele ce ne-a învăţat Domnul să le facem şi nu le facem ?!Ajuns-au oare până astăzi vremurile prăpădeniei şi ale păcatului despre care vorbeşte Isaia ?!

             Nu cumva e şi acum timpul acela despre care  s-a zis: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Vai ţie neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele.(Isaia 1,2; 1,4) Ţara voastră este pustiită, cetăţile voastre arse cu foc, ţarinile voastre le mănâncă străinii înaintea ochilor voştri, totul este pustiit, ca la nimicirea Sodomei. Sionul ajuns-a ca o colibă într-o vie, ca o covercă într-o bostănărie, ca o cetate împresurată! (Isaia 1, 7-8)  Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi popor al Gomorei! Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul” (Isaia 1, 10-18).

                Dacă Mântuitorul ar veni astăzi la noi, oare pe câţi ne-ar mai răbda într-ale noastre şi pe câţi „pui de năpârci” ar mai cruţa fără a spune: « Ce-mi foloseşte mulţimea tămâielilor voastre? M-am săturat de ipocrizia voastră, de făţărnicia şi lăcomia voastră! Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Încetaţi odată!» Şi atunci nedumeriţi am spune: „Doamne, ce ai cu noi de ai venit înainte de vreme! De ce te judeci cu noi ?!”Răspunsul ar fi desigur unul care să nu ne convină cu nici un chip. Ne va spune Hristos ca nu ne deosebim cu nimic de cei de dinaintea venirii Sale. Ne va spune că s-a răstignit în zadar, că suntem în aceeaşi măsură de păcătoşi şi de rău credincioşi, că deşi umplem bisericile în zile de sărbători, nu petrecem în curăţie şi în bunăcuviinţă ci ne găsim într-aceste zile prilej de îmbuibare şi de păcătuire; Ne va spune că deşi stăm ore în şir să ne închinăm la sfintele moaşte nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii pentru că suntem în stare să ne ucidem între noi pentru un petic de pământ. Ne va spune că tribunalele sunt pline de creştini, că puşcăriile sunt pline de creştini, că uciderile şi blestemăţiile au întrecut orice limită. Ne va spune că ne răzbunăm, că suntem lacomi, hulitori, petrecăreţi, beţivi, desfrânaţi, nemulţumitori, închinători la pofte deşarte, lacomi de arginţi, trufaşi, plini de duhul uneltirilor, mincinoşi, vicleni, prefăcuţi, ucigaşi de prunci şi câte şi mai câte…      Un frate dintre noi, preot, m-a liniştit însă în privinţa tuturor acestor osânde. Pot să stau fără grijă (!) Mi-a spus să mă liniştesc pentru că de fapt toată această îngrijorare n-ar fi decât o simplă frustrare de-a mea… Citind rândurile sale adresate mie am început chiar să cred că trăiesc această „paradigmă a frustrării”! În schimb fratele mă îndeamnă să zâmbesc frumos şi să trec mai departe…Frate, nu pot să mă împac cu o astfel de minciună. Altfel cum am să mai înţeleg libertatea mea interioară fără adevăr. Amintiţi-vă: „Adevărul vă va face liberi…”! Ei bine, n-am să zâmbesc când trebuie să jelesc pentru mine şi pentru Biserica răstignită care strigă după Dumnezeu, ca şi Hristos odinioară: „Eli, Eli, lama sabahtani ?!” N-am să fac aceasta nu din încrâncenare, ci pentru motivul suficient că într-un asemenea caz chiar nu pot. Îmi e limpede că trăim un creştinism formal, apatic, lipsit de entuziasm şi de frământări lăuntrice. Aceasta nu poate fi nicicum motiv de liniştire. Să stăm bine… dar şi cu frică ! 

Domnul să ne întărească întru aşteptarea învierii morţilor şi a vieţii celei de peste veac. Amin !

L.G.