După ce dovedise compatrioților săi câtă naturalețe debordantă poate avea un actor (grăbit în gesturi) care râgâie în direct la televizor de ziua națională a României, cu ceva timp în urmă Claudiu Bleonț, aflat la Arad într-un turneu de promovare a spectacolului Căutându-l pe Shakespeare prin Richard al III-lea, și-a descoperit goliciunea în fața jurnaliștilor, în cadrul unei conferințe de presă. Gestul, programat să șocheze, sau mai degrabă să facă rating, a fost perceput diferit de cei care au văzut sau au auzit despre cele întâmplate. Liderii de imagine, dar mai cu seamă actorii, în exercițiul vizibilității lor publice, fără să insiste prea mult, transmit un anumit stil „just life” la care de cele mai multe ori națiunea cuplează instinctual, irațional chiar. Convenția de tip cultural pe care și-o asumă acești lideri poate fi un vector menit să instituie în viața mulțimii diverse măsuri ale lucrurilor, să cripteze în subconștientul public staturi diverse, modele diverse, niveluri diverse de dificultate a comunicării, orizonturi de limbaj metatextual ale căror limite urcă sau coboară valoric funcție de prestidigitația interpretului mediatic, funcție de capacitatea lui de a-și asuma evenimentul.
Evenimentul de viață, așa cum năvălește el în conștiința noastră uzuală, este uneori de o platitudine ucigașă. Oamenii încep să se obișnuiască cu foamea, cu frigul, cu știrile despre morți și răniți, cu nenorocirile de pe lângă ei, încât nimic nu pare a mai fi de interes, nimic nu mai convinge, nimic nu mai mobilizează, nimic nu mai motivează interior. E nevoie de un nou tip de cultură: «Cultura Șoc». Credem că nu suntem vii dacă nu simțim senzația tare a unei astfel de culturi, adrenalina apetitului bolnav de a vedea pe viu…, un soi de voaierism morbid care are drept țintă pulverizarea orcărei inhibiții, a oricărei cenzuri.
Imaginea acestui curent își găsește expresie în gestul actoricesc al unui om care simte că lumea trebuie să nu-și piardă disponibilitatea pentru «Șoc». Cu riscul de a se abandona în miasmă, gestul de pirandă al acestui nefericit nu poate fi altceva decât o ofensă pentru construcția culturală a acestei națiuni. Acest gest ieșit din circuitul valorilor permise nu reclamă o autentică dezinhibare de tip cultural, ci plonjează într-un minorat intelectual menit să trădeze natura ultimă a unei interiorități obsesiv sexuale. Un om cu pantalonii în vine în fața camerelor de luat vederi nu reușește doar, la modul teatral, să spargă limitele autocenzurii morale, ci în chip masochistic, insistă să-și decupeze figurativ propria calotă craniană pentru a lăsa națiunea să vadă absent cum sub ea nu se află altminteri nimic.
(.L.G.)
pr. Lucian GRIGORE
