«Ce ţară, ce morală, ce prăpăd… !»

           Îmi este clar: nu mai putem spera curând ca ambientul social, economic, politic de pe la noi să aibă şansa vreunei reparaţii credibile. Aceasta înţelegând, vedem cum nu numai puterea insistă să piardă iremediabil garanţiile guvernării, ci – într-un spectru mai larg – e tot mai limpede că înseşi sistemele de autoritate politică voiesc a pierde iremediabil ceva.

           În general politica recentă este croită prost, instituţiile politice se autoconsumă, ele nu mai pot fi platforme sigure pentru exerciţiul dinamic al resurselor, sunt însă construcţii abuzive, consumatoare de resurse. Mai grav este faptul că în acest zumzet recurent creat între putere şi opozabilii ei, noi toţi dovedim o suferinţă amnezică atunci când este vorba să gestionăm propriile competenţe. În timp ce mai totdeauna clasa conducătoare – indiferent care – preferă aroganţa în exprimarea atributelor puterii, cealaltă clasă condusă resimte reflex o nestăpânită ură în exprimarea condiţiei de subordonare, tocmai pentru că exerciţiul acesta presupune invariabil conformităţi diverse, obligaţii şi niciodată avantaje. Statul declinului politic încetează a mai fi un partener de lucru, un mediu protector pentru dezvoltare viabilă ! El metabolizează din zi în zi ofrandele debitorilor, ţopăie roluri cântate de finanţişti privaţi ai altor state, practică jaful şi cămătăria asupra propriului popor şi dă speranţe false unor electori ameţiţi de aburii unui divertisment cotidian de proastă factură.

          În adevărata opoziţie cu acest sistem nu veţi spera să găsiţi cumva vreo altă formaţiune politică în rolul salvator! Ar fi zadarnic! Aceasta este marea farsă din care nu vrem să ştim a ieşi ! Cu siguranţă, în opoziţie cu aceast mecanism monstruos, reprezentat de actanţii vreunei „puteri” pasagere – realocată fictiv din patru în patru ani, se află românul singur, omul obişnuit, care dis de dimineaţă merge grăbit la serviciu, obsedat de nevoia supravieţuirii, pururi necăjit că nu mai poate şti căte griji se tot adaugă din zi în zi pe capul lui, câte datorii are de dus, sau câte lipsuri sunt. Pe acesta mizează cultura politică a timpului nostru – pe resursele omului ce rătăceşte singur, buimac, pe stradă ! O cultură politică agăţată strâmb în simezele sumbre ale falimentului, ale imposturii, ale fraudei şi ghiorlăniei practicate la vârf.

          Sunt aici raţiuni explicabile: autoritatea trăieşte intens o nedisimulată prăbuşire în sine, un colaps al motivaţiilor, o distorsiune a sensurilor, pentru că în mod esenţial însăşi societatea suferă la capitolul morală, omenie, cuviinţă?! Aici se cere să facem ceva !

           În „ţara oamenilor singuri” a lui Paler vreau să înţeleg ce se mai poate face, dacă se mai poate ceva ! Între pesimismul marelui comentator politic şi disperarea vădit reformatoare a regretatului poet Adrian Păunescu, încerc o cât de nesigură speranţă. Am intitulat acest eseu luând unul dintre versurile acestei disperări: «Ce ţară, ce morală, ce prăpăd… !». Adevărat prăpăd ! Nu cred că trebuie să fii om de cultură, filosof, savant, cercetător în domeniul psihologiei sociale, ca să vezi cu ochii larg deschişi prăpastia care se întinde dinainte. Este însăşi condiţia stresului să vrei să vezi ce se întâmplă, totuşi nu poate fi în aceeaşi măsură de rău să vrei să şi înţelegi !

           Actorii politici ai acestei ţări şi-au abandonat vocaţia unei deliberări responsabile. Noi înşine suntem abandonaţi, substituiţi de o clică interesată doar de banii noştri şi, desigur, de voturile noastre. Avem încă aceste instrumente la îndemână, dacă nu cumva chiar şi acestea vor fi doar nişte instrumente fictive.

           Cine mai poate şti ?!

(.L.G.)