Comentariile pe Net …

            Rețeaua internet, cu două milioane de servere gazdă și mai multe zeci de milioane de utilizatori, pare a fi un hățiș în care propria identitate să-și piardă urma. Mulți dintre cei ce folosesc internetul nu cunosc însă banalul fapt că fiecare conexiune la sistem se face printr-o poartă de conectare care are un cod și care înregistrează indicativul calculatorului interconectat. Având înregistrate datele de identificare ale unui calculator este o chestiune de timp să afli identitatea utilizatorului accesând datele cu privire la abonare sau analizând statistic rata de acces prin acea poartă de conectare la o anumită căsuță poștală (e-mail).

            Cam așa stau lucrurile cu anonimatul pe Internet. Faptul că lucrurile acestea nu se cunosc în mod precis îi incurajează pe unii și pe alții să-și confecționeze profiluri false, prezentându-se în rețelele de socializare – pe forumuri sau în grupurile de discuții cu username-uri anonime. Având falsa conștiință a anonimatului, mulți dintre aceștia își permit abordări din cele mai abrupte ale unor subiecte dezbătute în spațiul de socializare, sau în paginile cu comentarii la diverse articole. Lucrurile iau o turnură periculoasă atunci când, sub acoperirea unor nume false, diverși dubioși concertează atacuri la persoană, folosesc în comunicare obscenități sau injurii la adresa cuiva.

            Aceste scenarii funcționează aproximativ egal, fie că este cazul vreunui forum de dezbateri culturale, al unor subiecte de spiritualitate, fie în cazul vreunui comentariu la articole de blog. În spatele așa-zisului anonimat sunt persoane care mor de nerăbdare să împrăștie în stânga și în dreapta tot felul de idei, de păreri sau de zvonuri care nu au întru nimic legătură cu realitatea, pentru a stârni dezbateri interminabile asupra unor imaginare aspecte de viață. Există așadar o simptomatologie a comment-ului electronic, o manifestare clinică a acestei facilități, care se înscrie în teritoriul extrem de generos al psihopatologiei. Navigând în listele de discuții, un cercetător atent al fenomenului va descoperi profilarea bizară a unor comportamente deviante, va sesiza expresia reală a unor boli mintale aflate în exercițiu, va avea posibilitatea unei diagnosticări complete – mai ales dacă se află în categoria celor instruiți, în categoria celor specializați în domeniul clinic reclamat.

În ceea ce mă privește, nu pot avea pretenția unei specializări în acestă temă. Ceea ce pot să-mi asum este reflexul interior care mă îndeamnă să atrag atenția asupra acestui fenomen. Consider că este o chestiune de absolut bun simț să nu te lași indus, într-un fel sau altul, de comentariile anonime de pe internet, să nu apleci urechea la părerile neautorizate și rău intenționate ale unora și altora dintre cei care se dau zmei paralei pe unele liste de comentarii.

            Însă de o gravitate maximă mi se pare faptul de a publica în paginile unor ziare astfel de comentarii cu titlu de opinie liber exprimată. Este o chestiune care nu face nimic altceva decât să introducă demersul jurnalistic în derizoriu și în penibil.

            O opinie liber exprimată nu poate fi alta decât aceea semnată cu autoritatea unei identități tot atât de liber și de responsabil declarate.

Lucian Grigore

 

Bacalaureații răzbunării . . .

         Una dintre soluțiile mediatice care riscă să fie abandonate în ridicol se dovedește a fi mestecatul, de către oamenii de presă, a unor subiecte gata livrate, a unor teme fals explozive – de cele mai multe ori folosite drept cortină de fum pentru ascunderea unor realități dureroase, apăsătoare, care frământă omenirea astăzi.

Ultimul subiect de felul acesta, care vreme de mai multe săptămâni a suscitat interesul comentatorilor politici, al jurnaliștilor de prestigiu, al opiniei publice în general, a fost cel legat de regionalizare. Un subiect penibil, zic eu, în contextul dat de evoluția unor evenimente generate de criza financiară și economică globală.

Ascultând cu cât patos se angajează unii dintre politicienii noștri de serviciu în dezbaterea comandată de la Cotroceni – o spun fără intenția de a fi malițios – am avut sentimentul că lumea arde și baba se piaptănă. Să ne înțelegem: există în categoria colaboratorilor prezidențiali, a celor care încă n-au reușit să se retragă din scenă fugind rupând pământul, anumiți simbriași ai „siguranței statului” plătiți să se ocupe de viziunea strategică a președintelui, să facă analize politice, sondaje, măsurători etc. și să acționeze în consecință. Acești experți probabil l-au informat pe președinte că spiritul mulțimii ajunge la temperatura critică – de fierbere – și că e pe sfârșite culoarul suportabilității.

Era nevoie, așadar, de un subiect “tare” care să disoluționeze concentrarea pe criză și să o coaguleze în chestiunea hotarelor unui potențial conflict etnic, reglat la frecvența problemei revendicării unor regiuni de autonomie maghiară. Riscantă temă – una pe măsura abilității prezidențiale de a arunca asupra opiniei publice diversiunea perdelei de fum, petarda, bruiajul mediatic.

La propagarea unor efecte redundante avea să participe, desigur, întreaga presă românească, ca un cățeluș de companie învățat să schelălăie prelung și melodios. În tot acest timp într-o țară vecină, dar și în mediul internațional de mai departe de noi, pe fondul crizei, se intensificau semnele unor replici violente la adresa proastei gestionări a politicilor globale.

Dacă ne aducem bine aminte, românul – antrenat să-și plece în prostie, ignoranță și teamă nedemnul grumaz – era indirect amenințat, în urmă cu mai bine de jumătate de an, de vestea că instituțiile ordinii publice din țară sunt masiv aprovizionate cu muniție, arme, bastoane, gaze lacrimogene, scuturi. Pentru ce toate acestea ?! Pentru simplul motiv de a regla prognozele sumbre pe care departamentele de securitate publică le livrau conducerii statului.

Revoltele sociale au nevoie nu de soluții în plan economic, nu de negocieri lucide, nu de rectificații bugetare… Acestea au o singură contrasoluție: replica bastoanelor, a gloanțelor de cauciuc sau a tunurilor de apă. Ca să nu mai vorbim de arestările în consecință. Guvernanții n-au prea mult a se teme: nația nostră a slăbit suficient de mult încât să nu-i mai audă nimeni mieunatul.  E ca o pisică vlăguită care aşteaptă să cadă câte un  strop din oala cu laptele F.M.I. În fond, acest fel de așteptare e una care duce la moarte sigură.

 

“Strauss-kahn-izarea” politicii

          Nu există demers politic fără cusur, oricât de ecranat ar fi, oricât de bine înfășurat în cuvinte care să dea aparența bunei-credințe, tot mai găsești loc unor remarci care să îl compromită. Totdeauna cineva are ceva de ascuns, iar altcineva se străduiește să deconspire favorurile adversarului, favoruri pe care ar urma apoi să și le convertească în avantaje proprii. E greu de crezut că mai sunt oameni care pot să stea toată ziua cu mâinile în stup fără a gusta măcar mierea de pe propriile degete.

       Instinctul de bun cetățean îți spune că oamenii serioși n-au ce căuta în politică pentru că au apus demult vremile când patriotismul, dragostea de neam, paza avuției țării te scoteau afară din casă și-ți animau sufletul de grijă. Acestea toate au trecut din registrul unei sincerități pe care acum și copiii o percep a fi una naivă, în registrul discursului demagogic, ipocrit, pervers. Acum se face o politică a șantajului, a mârlăniei, a ciolanului. Fețe gureșe de tot felul consumă zilnic, absolut inutil, aerul unor camere diverse – de la cele de prin palatul parlamentului până la studiourile schematic mobilate în televiziunile nației. Nimic nu se schimbă, nimic nu se transformă – totul se depreciază, putrezește.

         În lipsa unei cauze care să anime nobil electoratul ne întâlnim, mai nou, cu o altfel de motivație a apartenenței de partid: “strauss-kahn-izarea” ! Departe de a insista asupra penibilului de situație în care se vede că poate fi implicat chiar unul dintre cei mai importanți oameni ai momentului, precum directorul general al Fondului Monetar Internațional, înțelegem că fiecare naș își are nașul, și că oricine ar fi în măsură să deranjeze la un moment dat, va fi lucrat artistic și “fără prejudecăți”.

Nu sunt în măsură să am aprecieri asupra vinovăției sau nevinovăției cuiva, am însă libertatea de a pricepe mecanismul unei făcături globale: politica ! E de-ajuns să intri înăuntru și vei descoperi curând că unii în stânga și-n dreapta încep să știe despre tine lucruri despre care tu n-ai avut habar veodată. Vei fi urmărit, filmat, înregistrat, interpretat… și toate cuvintele tale vor fi trimise în baza de date a taberei adverse pentru a fi folosite la momentul în care ți se va cere să treci la ei. Altminteri rămâi cu necuratu’ și poate te alegi și cu vreun dosar penal de să-ți meargă fulgii.

Cât de penibilă îmi pare joaca asta de-a urmărirea cu camerele video plantate prin pereții consiliilor județene, plimbările încătușate pe la DNA, sforăriile și nemerniciile prin care sunt transbordați primari dintr-un partid într-altul… Dacă asta e politică, atunci dați-mi voie să plec pe jos spre lună ! Nu pot avea pe buze decât o prea adâncă lehamite. Și credeți că sunt singurul care simte asta ?! Nicidecum.

Stimați oameni politici, vă sugerez să vă reconfigurați strategia. Așa nu se mai poate. Oamenii s-au prins că sunt mințiți, s-au săturat să mai fie încă ! Nu vă mai crede nimeni, pentru că în urma domniilor voastre nu se vede nimic. Decât atât: pustiu.

(.L.G.)

 

Sensul imoral al firitiselii

       Lumea noastră pare a fi un fel de cub al lui Rubik. Componentele se pot reașeza pe culori, pe orientări, filiații, partide, găști diverse. Într-un anume sens, intim, ansamblul este ținut în funcțiune de relaționări convergente, de interese comune, de motivații care se întrepătrund și se susțin reciproc. Însă cele mai grele păcate ale relaționării sunt abuzul de putere al celor de sus, care se va întâlni inevitabil cu lingușirea și firitiselile celor de jos.

         Ca să fii ipocrit gândesc că cere ceva efort, dar mai mult, treaba asta implică imaginație, inteligență și peste toate – foarte puțin bun simț al onestității.

          Cei care și-au înmuiat măcar o singură dată aripile sufletului în mierea cleioasă, contrafăcută, a laudelor deșarte venite dinspre subordonați, cu greu și-ar mai găsi șansa zborului pe deasupra acestui borcan lipicios al firitiselii. Firitiseala este instrumentul cu care cel mic își protejează privilegiile, își acoperă incompetența, își replică resursele, dând celui mare tributul, absolut gratuit, al unei false gratitudini. Pe scurt aceasta nu poate fi altceva decât genul hibrid al unei elocințe care se străduiește să arunce în scenă toate minciunile posibile, toate scornelile și zăngănelele menite să construiască aparența fidelității.

          Am întâlnit oameni care ar fi fost gata oricând să văruiască garduri nesfârșite de false elogii, să mănânce munți întregi de minciuni, din teama de a nu-și pierde poziția în sistem. Nu cred că poate exista pe lume ceva mai dezgustător decât aceasta. Tabloul este absolut aplicabil în lumea politicii și nu numai, aplicabil deci în instituții diverse, de la cel mai de frunte minister până la nivelul ultimei școli comunale, sau până în zona raporturilor de patronat a ultimei gherete de făcut gogoși ori clătite în piață.

Se pare că tot ceea ce înseamnă competență, demnitate, verticalitate sunt noțiuni perimate, expirate. Astfel, admițând că e mai ușor să-ți controlezi oamenii dacă aceștia își însușesc punct cu punct comandamentele obedienței, nu vei face nimic altceva decât să introduci în logica mecanismelor de relaționare virusul netratabil al falsei imagini de sine construite pe o tot atât de falsă raportare la ceilalți. Vei afla că ești cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai deștept, cel mai înțelept, cel mai citit, încât te vei întreba – drept consecință – dacă nu cumva geniul tău este atât de nedreptățit de strâmtoarea unei lumi care există doar ca să te inhibe. Vei începe să crezi, cu o convingere absolută, că tot ceea ce ți se spune este un prea sărac act de recunoaștere a uriașei tale personalități și nicidecum o lingușire ieftină. Vei ști de acum “totul” despre tine și vei vrea să mori în glorie, cu numele agățat în faldurile veșniciei rememorat perpetuu în murmurul buzelor miilor și zecilor de mii…

Acesta poate fi profilul omului puternic, profilul omului a cărui putere mustește în conștiința mulțimii. Oamenii politici, liderii, ocârmuitorii sorb adesea vinul acestei beții. Adevărata putere, însă, nu este din lumea aceasta… Cheile ei sunt legate la grumazul celui smerit și sincer cu sine !

(.L.G.)

 

Nota zece la purtare

Se spune că averea unui neam stă în purtarea tinerilor, iar măsura înţelepciunii în conştiinţa dreaptă a bătrânilor. A vorbi despre educaţie şi bună purtare în şcoala românească pare a fi cu adevărat lucru mare!

Dacă veţi lua cataloagele şcolare ale propriilor copii să cercetaţi rubrica referitoare la purtare nu mă îndoiesc că îi veţi găsi ireproşabili, exemplari, superbi. Diferenţa între realitate şi document se va vedea însă abia când veţi ieşi din cancelarie pe culoar în intenţia de a părăsi şcoala. Veţi auzi din gura unora dintre zglobiii şcolari care aleargă pe holuri şi prin curtea şcolii obscenităţi pe care nu aţi fi crezut să le auziţi vreodată.
Îmi stăruie în minte o scenă în care protagonist era un prichindel de gimnaziu care îşi blagoslovea colegele în gura mare, de faţă cu părinţii veniţi să-şi recupereze odraslele. Băieţelul cu pricina părea atât de versat în înjurături, încât nici cel mai aprig „aurolac” sau puşcăriaş nu i-ar fi putut egala imaginaţia. Trimiterile la intimități sexuale diverse, în care de obicei cuvântul „’mă-tii” apărea drept laitmotiv, făceau repertoriul micuţului imposibil de suportat şi de acceptat. Surprinderea nu mi-ar fi demolat într-atât cumpătul dacă aş fi înţeles că individul e un caz izolat, un copil problemă… Lucrurile aveau să fie însă mai grave decât mă aşteptam. Din tabăra adversă, capete gureşe de fete, educate ce-i drept la manivela camionului, îi răspundeau amicului lor pe aceeaşi frecvenţă împletind cuvinte într-un chip mai porcos decât s-ar putea înţelege şi subînţelege. Oricum, tema era tot una sexuală, dar de data aceasta părea că se referă strict la teritoriul intim al băiatului. Şi unde mai pui că toată această mizerie se petrecea într-una dintre şcolile de elită ale urbei, sub ochii unor părinţi, parte dintre ei indiferenţi, parte chiar zâmbitori, alţii însă mai exigenţi şi dojenitori.

N-am să vă povestesc mai departe despre alte momente consumate în şcoală, în aşteptarea încheierii zilnice a cursurilor, despre concursurile de scuipat, despre hârjoanele aproape senzuale ale unora dintre puberii de pe acolo, despre costumaţia de discotecă şi machiajul libidinos al unor copile cărora cineva, din datorie de serviciu, voieşte zadarnic să le bage cartea-n cap.

Tabloul e dezolant! Părinţii sunt depăşiţi, şcoala e neputincioasă. Copiii au drepturi aşa cum şi derbedeii de pe stradă au drepturi, asemenea cum şi semi-prostituatele cu zulufi adolescentini au drepturi. Şi să ferească sfântul să atenţionezi cumva pe cineva, că dai de belea. Instituţia e una „serioasă”. Avem gardieni care mănâncă seminţe la intrare în curtea şcolii şi povestesc cu găştile de gimnaziu fente şi chestii diverse şi ai putea oricând să fii înşfăcat drept intrus şi agresor al scumpelor odrasle de la oraş.

Ce să mai zicem despre bieţii profesori atât de prost plătiţi, nemotivați adică, în exerciţiul cărora golanii de liceu ascultă manele, se caţără pe bănci, se îmbrâncesc, ţipă, plasează flegme pe sub catedră sau chiar pretind să-şi modifice singuri notele de prin catalog?!

Frumoasă perspectivă! N-ai ce zice!

(.L.G.)

 

Numele tău !

        Demnitatea unui neam nu se măsoară în discursuri frumos parfumate ale demagogiei partinice și nici în arborarea unei false deferențe față de actorii puternici ai vreunui timp sau altul. Demnitatea neamului stă în rațiunea pe care ne-o asumăm pentru viitor, în responsabilitățile pe care ni le luăm asupra noastră, dar mai ales în felul în care ne cunoaștem precis așteptările.

        Am simțământul unei istovitoare pierderi pe cale să demoleze nu numai ființa individuală a românului ci chiar ființa întregului ansamblu social românesc: suntem obosiți din punct de vedere politic, nu mai avem reacție, nu mai știm ce se întâmplă, sau nu mai vrem să știm aceasta ! Absurd este tocmai faptul că nu mai avem măsura cât de mică a demnității de neam. Ne subapreciem, ne umilim atunci când nu ar fi cazul, ori pur și simplu luăm drept firească lamentația noastră fără de sfârșit.
Nu mai pot suporta să aud că românii sunt hoți, că sunt leneși, că sunt bețivi, că sunt oameni de nimic, ori că nu se pricep la nimic. Cine nu vede dincolo de acest spectru opac din punct de vedere moral, dincolo de acest ecou redundant – absolut diversionist – al știrilor noastre de toată ziua, nu va înțelege cu adevărat motivele de speranță pe care le poate avea nația noastră. Din păcate am fost antrenați să nu mai vibrăm la valorile reale, la motivațiile noastre identitare. Numele de român subminat clipă de clipă de tentația aproape reflexă a complexului de inferioritate nu-și mai găsește locul meritat în catalogul rezonant al vreunei demnități posibile.

        Ce dacă avem sute, poate mii, de tineri intelectuali – profesori, ingineri, medici, informaticieni, matematicieni, fizicieni, cercetători, inventatori – angajați în instituții prestigioase din străinătate ?! Ce dacă avem artiști de primă mână în lumea teatrală, în domeniul muzicii, al operei, al artelor plastice ?! Ce dacă avem meseriași de excepție în domeniul construcțiilor, mobilierului, arhitecturii, artei populare ?! Ce dacă avem universitari cu ample studii doctorale în țară și în străinătate, cercetători, academicieni, experți în domenii de avangardă ale tehnicii sau ale științelor ?! Ce dacă avem o istorie precum a noastră, o zidire spirituală precum cea a noastră, cu care s-au îngrădit peste timp neamul acesta ?! În ochii străinilor noi suntem umili, pribegi, lepădați, cu chipul rușinii bine ascuns în sân, grijind a nu părea nici prea mult patrioți și nici prea de tot români.

        E-așa de greu să ai demnitate între neamurile pământului ?! E greu să spui: da, sunt român !? Și să mai chemi pe unii și pe alții dintre cei ce-ți batjocoresc numele să ia aminte că nu ești nici țiganul care fură din magazinele pariziene și nici cerșetorul întins pe podeaua metroului londonez ?! Câtă surprindere ar fi pe chipul acelor batjocoritori ai numelui tău să afle că nu ești nici mujicul și nici grețosul și nici lepădătura despre care scriu ziarele lor sau despre care dezbat jurnaliștii la Tv ?! Dar dacă noi nu strigăm, cine să ne audă ?

        A fi român e un act de demnitate, iar cel care subapreciază asta își neagă rădăcinile.

        Stimă pentru identitatea de neam, iată marea urgență politică !

(.L.G.)

 

Pentru toț’ țâganii noștri “nambăr oan” !

          Dacă obișnuința rugăciunii sau rânduielile postului te-ar fi îndemnat în seara de vineri, 8 aprilie, să treci pragul bisericii din centru, ai fi putut avea mărturia unui supliciu la care, de altfel, nu numai o dată, ci în mai multe rânduri, a fost supusă comunitatea credinței din această incintă.

          Orele 18.00 – Denia Acatistului se încheiase. Eram la slujba Sfântului Maslu! Unul dintre preoți făcea introducerea pentru lectura primei evanghelii dintre cele șapte care se citesc cu acest prilej: “Cu înțelepciune drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie ! Pace tuturor !” Deîndată credincioșii, în adâncă cinstire a momentului, îngenunchează. Erau printre cei de față oameni de aleasă ținută creștină, oameni cu studii superioare, universitari chiar, dar în majoritate erau prezenți între credincioșii obișnuiți care frecventează această biserică mai mulți bolnavi încercați de suferințe diverse, oameni adunați acolo să-și găsească liniștea sufletului, binecuvântarea, iertarea și tămăduirea atât de necesare.

          În acele momente însă, de undeva de afară, cineva tuna în boxele instalate în piață: “Haideți să-l aplaudăm pe X care a venit aici la Pitești. La mulți ani !”

          Respectivul avea să răspundă pe un ton răgușit, în aceleași boxe, desigur:

          “Vreau să vă spun și eu bună seara la toată lumea și bine v-am găsit… sit…sit…(ecou). Am un program deosebit pentru toată lumea d’aici dă la noi dă la Pitești. Să vă dea Dumnezău noroc și tot binele din lume. Pentru toț’ țâganii noștri nambăr oan…. cea mai nouă melodie pentru voi toți…!

          Da…da..no…noo… Tap tap tap tai-râ-rărai….. hai-lai-la-la-la-lai-lahai-la-hai-la-lai…”

          Mai departe n-am să pot descrie pe ce ritmuri trăsnite, trililite și manelite am fost siliți a duce slujba până la sfârșit. Contrastul era de-a dreptul batjocoritor. Am aflat mai apoi că era ziua rromilor. M-am întrebat însă dacă nu cumva și rromii ar trebui să fie la fel de creștini ca și cei din biserică și dacă nu cumva biserica însăși ar fi într-un fel responsabilă pentru acest grav defazaj de situație. Poate n-am făcut suficient pentru acești oameni.

          Chiar nu a putut ajunge deloc mesajul credinței până la oamenii aceștia încât niciunul dintre ei să nu fi auzit despre Hristos, despre posturi, despre bunăcuviință ?! Chiar nu s-a găsit în țigănie niciunul să le spună că e păcat în zi de vineri din săptămâna a cincea a Postului Mare să organizezi în piața orașului un bâlci care seamănă mai degrabă cu un chef de bodegă decât cu o manifestare culturală?!

           Am înțeles ! Era ziua rromilor, dar n-am să pot admite în forul meu interior ca o astfel de zi să fie serbată astfel. Există casă de cultură, există așezăminte, spații unde se pot organiza manifestări cu caracter cultural care să dea măsura acestei etnii la o altă dimensiune decât dansul din buric, lălăiala manelistică și animația improvizată.

            Aș vrea să cred că etnia țigănească poate avea tradiția unei altfel de demnități și cultura unui specific absolut legitim în peisajul națiunilor lumii. Mai caut însă!

(.L.G.)

 

În susul apei

       E un avantaj să trăiești în susul râului, la izvor; să ai privelgiul de a gusta primul din apa care răsare întâi dintre pietrele muntelui. Celui care bea apa limpede din căușul izvorului nu-i pasă aproape niciodată în ce fel, sau sub ce formă, va ajunge aceeași apă care i s-a prelins lui printre degete să adape pe altul mai la vale. Sunt oameni cărora nu le pasă dacă lasă în urmă apele limpezi, sau dacă își aruncă gunoaiele, resturile, în locul de unde mai devreme s-au aplecat să-și stingă setea.

        Tot așa este cu întreaga noastră evoluție culturală, socială și politică chiar. E ușor să ne imaginăm planul spiritual în care se presupune că ne infuențăm unii pe alții. Maniera unora de a trata mediul, sau poate chiar maniera în care unii știu să afecteze relația cu ceilalți, naște un soi de raportare care nu se poate spăla ușor. Și dacă un strop de apă, așa după cum se crede, se curăță deîndată ce trece pe prundiș dincolo de nouă pietre, o vorbă spusă la întâmplare nu se curăța de fel nici dacă trece de nouă văi și de nouă dealuri.

        Îmaginați-vă că atunci când deschidem gura și lăsăm rostirea liberă să zburde, vorbele noastre cele de toată ziua sunt fie asemenea unor frunze care hrănesc trupul acesta imens al lumii, fie asemenea unor gunoaie aruncate în susul apei. Suntem siliți a vedea și a simți zilnic gunoaiele gândurilor și faptelor celor de lângă noi. Senzaționalul diurn amprentează conștiința oricăruia cu reflexe diverse. Întâmplări, care mai de care mai nenorocite, spurcă inima acestui pământ. Trăind întreolaltă învățăm unii de la alții să urâm, să bârfim, să ne răzbunăm, să pedepsim sau să înșelăm încrederea celuilalt.

        Mult prea grav îmi pare faptul că nu ne pasă ce anume culeg de la noi copiii noștri. Văd, cu durere, că nu arătăm să ne pese pe cât se cuvine de micuții noștri care, de altfel, sunt oamenii din josul râului. Nu ne pasă că aruncăm gunoaiele știrilor despre crime, sinucideri, fraude, minciuni din sfera politicului, și altele asemenea, peste conștiința unor suflete gingașe care pot fi modelate în cumințenie și frumusețe, sau pot fi mutilate pe veci. Noi ce facem ?! Bălăcărim, întinăm, înnămolim totul !

        Aș spune chiar că a griji de rostul sfânt al pruncilor noștri trebuie să fie o strategie de interes public. Ce fel de viitor poate avea o țară ai căror fii sunt amputați interior ?! Haideți să nu ne mai hrănim sufeletele cu gunoaiele mediatice pe care le aruncă în susul râului nostru spiritual huliganii media, spălătorii de creiere, manipulatorii politici, asasinii morali ai acestei nații. Haideți să dezvoltăm în inima copiilor noștri dragostea pentru lectură, pentru știință, fascinația pentru descoperirile tehnologice, gustul pentru artă, apetitul pentru studiu.

        Cine știe ?! Poate generațiile de după noi se vor trezi din acest reflex barbar de a murdări totul. Probabil lucrurile se vor schimba abia atunci când tinerii vor ajunge să-și păzească singuri izvoarele limpezi …

(.L.G.)

 

Eminescu și contrastul simplist

        Un bloc sculptural, nefinisat încă, dă șansa vizitării formei nu în relație cu ceea ce lipsește, ci prin intuiția de a vedea ce anume este în plus, așa încât să îți poți asuma perfectiunea sursei limită, adică finitudinea imaginară. Când ai, însă, înaintea ochilor o piesă gata, este cu atât mai dificil, ca artist, să crezi că ai reușit să faci obiectul vizat de tine să vorbească spre ceilalți. E dificil să crezi că ai reușit să imprimi pietrei, sau lutului, sau aramei, ori lemnului o ipostază stilistică lesne de înțeles pentru ceilalți, să-i dai expresia viului, să administrezi estetic o astfel de creație. Din clipa când închei verdictul unei opere, obiectul autorității acelei idei începe să moară încet, uneori neantizându-se înainte de a-și demonstra sensul – e vorba aici despre un deces artistic ori despre radiografia unei conceperi care nu-și mai găsește rațiunea de a fi, întrucât dincolo de ea lipsește desăvârșit receptorul – e ca un țipăt în întunericul unei peșteri pustii.

        O sculptură gata îți parvine ca un dat pe care conștiința definiției artistice, de cele mai multe ori, nu reușește să o convertească în emulație obiectivă. Fiecare poate avea o percepție diferită asupra acestei evidențe, întrucât suntem diferiți, avem motivații diferite asupra acelorași zone de interferență.

        În general cam așa stau lucrurile în relația cu lumea deschisă ce ni se oferă: începem să consumăm evenimentele așa cum ni se livrează, fără a le da vreo semnificație; le lăsăm să năvălească în propria realitate și de la o zi la alta ajungem să pierdem măsura cu care am putea să ne valorizăm percepția. Singurul mod de a ne explica realitatea într-un mod logic pare a fi posibilitatea contrastului. Contrastul dezvăluie facil natura lucrurilor, a evenimentelor, a ideilor, fără a ne subjuga unui efort evident. Există însă un teritoriu de manifestare a culturii care nu poate fi reductibil nuanțelor în alb/negru.

        Eminescu, de pildă, nu poate fi văzut în alb-negru. Prezența lui cere în mod necesar o traducere pe care nu o poți opera decât sub aspectul unei expresivități complexe. Imaginați-vă că este posibil ca o astfel de expresivitate, încarcerată de altfel într-un bloc sculptural, să-l facă pe Eminescu să plutească deasupra propriei materialității. Vorbim desigur despre un Eminescu care bântuie conștiința unui neam întreg. Sculptorul Vasile Gorduz reușește performanța aceasta proiectându-l pe marele poet român în imponderabila lume a imaterialității.

        În Piața României din Montreal se află o statuie a lui Eminescu lucrată de maestrul Vasile Gorduz asupra căreia comentatori diverși și-au exprimat nedumerirea și dezgustul. Asta pentru că, în chip nefericit, au descoperit creația doar cu papilele unui reflex necondiționat cu care s-au obișnuit a reacționa la contrast. Dar opera aceasta cere un efort cu mult mai intens pentru a o pricepe. Eminescu al lui Gorduz este mistic, transfigurat, ieșit oarecum din spasmul unei nașteri din nou a lumii. Este dor, tăcere, așteptare, încarcerare și zbor în același timp, înviere… Toate acestea sub înveșmântarea unui vers absolut: “nu credeam să învăț a muri vreodată / pururi tânăr, înfășurat în manta-mi…!”

        Cine nu l-a văzut pe Eminescu cu ochii lui Gorduz a rămas doar cu aspectul pământiu al unei banale limitații alb/negru. Culoarea însă este de fapt dincolo, în gesturi !

(.L.G.)

 

Tentația unei noi religii: Credulitatea

        Fie că este vorba despre Templul Desankăi Nicolai de la Arad, de pseudo-mânăstirea Noul Ierusalim – Pucioasa a artistului Marian Zidaru, ori de fenomenele Ionești – Argeș născut în jurul lui Nea Ion, Moșuni – Mureș întreținut de înterpretul de folclor Cristian Pomohaci, Fotăchești – activat de preotul călcător de oameni Marian Ene, sau de pseudo-biserici precum cea a lui Constantin Dogaru de la Tecuci cu femeia-preot Elena Iovu, ori de biserica KGB a divorțatului preot Ioan Preoteasa, toate aceste forme de falsă religiozitate își găsesc un numitor comun: Credulitatea.

          Pe fondul acestui substitut, numit de cele mai multe ori “lucrare cu har”, ingineria financiară a acestor fenomene proliferează în voie. În timp ce necazurile, suferințele, lipsurile, seismele familiale împing tot mai multă lume pe calea unor pelerinaje spectaculare dedicate manipulării destinului, vindecărilor sau ghicitoriei, Biserica oficială își întețește eforturile misionar-pastorale, își configurează o sumă de măsuri de estompare a falsului entuziasm religios, pătrunde cu catehizarea din ce în ce mai adânc în medii în care înainte de ‘89 îi era interzis să pătrundă, ajunge prin intermediul internetului, radioului și al televizorului până în cele mai intime locații, încercând să aducă acolo lumina. Insuficient însă !
Există o specie de credincioși (falși credincioși) care nu se mulțumesc cu ideea că au preot foarte aproape de casă, că au bisericuțe lângă bloc, sau în cătun, nu se mulțumesc să știe că peste tot, oriunde ai călători în țară găsești aproape la fiecare 50 de kilometri vreo mănăstire ortodoxă, vreun schit sau mult mai aproape vreo biserică de parohie deschisă unei închinări curate și sfinte. Ei vor ceva mai mult ! Vor să călătorească nesfârșit spre misterele obscure ale izbăbirii crezând că un astfel de efort, o astfel de cheltuială și osteneală le vor fi răsplătite cu minuni pe măsură. E un fel de troc. Am să dau de la mine ceva, iar Dumnezeu va trebui să se simtă obligat să-mi rezolve problemele exact în felul în care voiesc, eventual să mă facă părtaș unei minuni de care numai eu sunt demn a mă învrednici și nimeni altul. Aceasta nu este credință, este înșelare ! E părere de sine, e schizofrenie ! Din păcate se configurează ca scenariu al unui declin pe care Biserica nu reușește a-l revizui deplin.

          În numele evlaviei poți comite greșeli sau, dimpotrivă, poți descoperi frumusețea și libertatea interioară pe care ți le procură pelerinajul adevărat spre înțelegerea care să-ți vindece sufletul de suferință. Legătura dragostei, ori bucuria pelerinilor de a fi împreună în călătoria lor spre locurile sfinte, spre mânăstirile absolut fascinante din România sau de prin alte părți, sunt simțăminte greu de deosebit de curiozitatea unor gloate înghesuite în autocare sub motivul că vor să ajungă a vedea minuni, să li se ghicească ”soarta”, să li se deschidă cartea, sau să li se treacă țoalele prin cununii.

          De fapt exact acei credincioși mai neliniștiți din fire, care nu se mulțumesc să aibă un singur sfătuitor de suflet, ci trebuie să sară ca purecele din câine în câine, de la un duhovnic la altul, aceia intră în categoria credincioșilor înșelați, care preferă spectacolul, eshibițiile ritualice, aruncatul veșmitelor peste mulțime, slujbele cu soboare supraaglomerate, târâșul pe genunchi, metaniile largi, fandările prin fața icoanelor, teatrul ieftin al unor dezlegări care mai de care mai bizare, în care ideea exterminării dracilor și “spargerea” farmecelor își găsesc sensul unor cerințe de top. Li se pare unora că e mai de bună rânduială să se lase călcați la modul propriu în picioare pe la vreo sărbătoare cu farafastâc, sau să se lase înghiontiți cu crucea în piept în timpul vreunor dubioase rituri de exorcizare, legați sau ținuți precum porcul la tăiere, ca și nefericita de la Tanacu, decât să petreacă cuminte, fiecare în colțul său smerit, în biserica parohiei de care aparține, sau pe la vreo mănăstire unde îl duce cugetul sfânt al evlaviei. Dincolo de toate acestea, alta mai frumoasă minune nu poate fi decât minunea deosebirii duhurilor: a despărțirii duhului credinței curate de fantoma înșelătoare a credulității.

(.L.G.)

 

Cultura «Bleonț» și limitele dezinhibării

         După ce dovedise compatrioților săi câtă naturalețe debordantă poate avea un actor (grăbit în gesturi) care râgâie în direct la televizor de ziua națională a României, cu ceva timp în urmă Claudiu Bleonț, aflat la Arad într-un turneu de promovare a spectacolului Căutându-l pe Shakespeare prin Richard al III-lea, și-a descoperit goliciunea în fața jurnaliștilor, în cadrul unei conferințe de presă. Gestul, programat să șocheze, sau mai degrabă să facă rating, a fost perceput diferit de cei care au văzut sau au auzit despre cele întâmplate.

          Liderii de imagine, dar mai cu seamă actorii, în exercițiul vizibilității lor publice, fără să insiste prea mult, transmit un anumit stil „just life” la care de cele mai multe ori națiunea cuplează instinctual, irațional chiar. Convenția de tip cultural pe care și-o asumă acești lideri poate fi un vector menit să instituie în viața mulțimii diverse măsuri ale lucrurilor, să cripteze în subconștientul public staturi diverse, modele diverse, niveluri diverse de dificultate a comunicării, orizonturi de limbaj metatextual ale căror limite urcă sau coboară valoric funcție de prestidigitația interpretului mediatic, funcție de capacitatea lui de a-și asuma evenimentul.

         Evenimentul de viață, așa cum năvălește el în conștiința noastră uzuală, este uneori de o platitudine ucigașă. Oamenii încep să se obișnuiască cu foamea, cu frigul, cu știrile despre morți și răniți, cu nenorocirile de pe lângă ei, încât nimic nu pare a mai fi de interes, nimic nu mai convinge, nimic nu mai mobilizează, nimic nu mai motivează interior. E nevoie de un nou tip de cultură: «Cultura Șoc». Credem că nu suntem vii dacă nu simțim senzația tare a unei astfel de culturi, adrenalina apetitului bolnav de a vedea pe viu…, un soi de voaierism morbid care are drept țintă pulverizarea orcărei inhibiții, a oricărei cenzuri.

          Imaginea acestui curent își găsește expresie în gestul actoricesc al unui om care simte că lumea trebuie să nu-și piardă disponibilitatea pentru «Șoc». Cu riscul de a se abandona în miasmă, gestul de pirandă al acestui nefericit nu poate fi altceva decât o ofensă pentru construcția culturală a acestei națiuni. Acest gest ieșit din circuitul valorilor permise nu reclamă o autentică dezinhibare de tip cultural, ci plonjează într-un minorat intelectual menit să trădeze natura ultimă a unei interiorități obsesiv sexuale. Un om cu pantalonii în vine în fața camerelor de luat vederi nu reușește doar, la modul teatral, să spargă limitele autocenzurii morale, ci în chip masochistic, insistă să-și decupeze figurativ propria calotă craniană pentru a lăsa națiunea să vadă absent cum sub ea nu se află altminteri nimic.

(.L.G.)

 

«Ce ţară, ce morală, ce prăpăd… !»

           Îmi este clar: nu mai putem spera curând ca ambientul social, economic, politic de pe la noi să aibă şansa vreunei reparaţii credibile. Aceasta înţelegând, vedem cum nu numai puterea insistă să piardă iremediabil garanţiile guvernării, ci – într-un spectru mai larg – e tot mai limpede că înseşi sistemele de autoritate politică voiesc a pierde iremediabil ceva.

           În general politica recentă este croită prost, instituţiile politice se autoconsumă, ele nu mai pot fi platforme sigure pentru exerciţiul dinamic al resurselor, sunt însă construcţii abuzive, consumatoare de resurse. Mai grav este faptul că în acest zumzet recurent creat între putere şi opozabilii ei, noi toţi dovedim o suferinţă amnezică atunci când este vorba să gestionăm propriile competenţe. În timp ce mai totdeauna clasa conducătoare – indiferent care – preferă aroganţa în exprimarea atributelor puterii, cealaltă clasă condusă resimte reflex o nestăpânită ură în exprimarea condiţiei de subordonare, tocmai pentru că exerciţiul acesta presupune invariabil conformităţi diverse, obligaţii şi niciodată avantaje. Statul declinului politic încetează a mai fi un partener de lucru, un mediu protector pentru dezvoltare viabilă ! El metabolizează din zi în zi ofrandele debitorilor, ţopăie roluri cântate de finanţişti privaţi ai altor state, practică jaful şi cămătăria asupra propriului popor şi dă speranţe false unor electori ameţiţi de aburii unui divertisment cotidian de proastă factură.

          În adevărata opoziţie cu acest sistem nu veţi spera să găsiţi cumva vreo altă formaţiune politică în rolul salvator! Ar fi zadarnic! Aceasta este marea farsă din care nu vrem să ştim a ieşi ! Cu siguranţă, în opoziţie cu aceast mecanism monstruos, reprezentat de actanţii vreunei „puteri” pasagere – realocată fictiv din patru în patru ani, se află românul singur, omul obişnuit, care dis de dimineaţă merge grăbit la serviciu, obsedat de nevoia supravieţuirii, pururi necăjit că nu mai poate şti căte griji se tot adaugă din zi în zi pe capul lui, câte datorii are de dus, sau câte lipsuri sunt. Pe acesta mizează cultura politică a timpului nostru – pe resursele omului ce rătăceşte singur, buimac, pe stradă ! O cultură politică agăţată strâmb în simezele sumbre ale falimentului, ale imposturii, ale fraudei şi ghiorlăniei practicate la vârf.

          Sunt aici raţiuni explicabile: autoritatea trăieşte intens o nedisimulată prăbuşire în sine, un colaps al motivaţiilor, o distorsiune a sensurilor, pentru că în mod esenţial însăşi societatea suferă la capitolul morală, omenie, cuviinţă?! Aici se cere să facem ceva !

           În „ţara oamenilor singuri” a lui Paler vreau să înţeleg ce se mai poate face, dacă se mai poate ceva ! Între pesimismul marelui comentator politic şi disperarea vădit reformatoare a regretatului poet Adrian Păunescu, încerc o cât de nesigură speranţă. Am intitulat acest eseu luând unul dintre versurile acestei disperări: «Ce ţară, ce morală, ce prăpăd… !». Adevărat prăpăd ! Nu cred că trebuie să fii om de cultură, filosof, savant, cercetător în domeniul psihologiei sociale, ca să vezi cu ochii larg deschişi prăpastia care se întinde dinainte. Este însăşi condiţia stresului să vrei să vezi ce se întâmplă, totuşi nu poate fi în aceeaşi măsură de rău să vrei să şi înţelegi !

           Actorii politici ai acestei ţări şi-au abandonat vocaţia unei deliberări responsabile. Noi înşine suntem abandonaţi, substituiţi de o clică interesată doar de banii noştri şi, desigur, de voturile noastre. Avem încă aceste instrumente la îndemână, dacă nu cumva chiar şi acestea vor fi doar nişte instrumente fictive.

           Cine mai poate şti ?!

(.L.G.)

 

Cine se teme de “noapte”?!

            A fost o vreme când ştirile despre Biserică şi despre oamenii ei erau inexistente în piaţa presei libere din România. Îndată însă după trecerea la cele veşnice a ultimului dintre Patriarhii români, Biserica brusc cade în centrul atenţiei publice. Toată lumea este interesată despre tot ce mişcă şi despre ce se petrece în spatele „cortinei” bisericeşti de pe la noi. Acest interes oarecum dirijat vrea să rezolve situaţii, să clarifice întrebări, să desluşească „taine”.

            Cel mai mult mă doare când cei care se ocupă de campania aceasta de informare fac gafe, comit erori, manipulează, cu alte cuvinte se folosesc de moment pentru a descoperi lumii false conflicte şi false ascunzişuri. Era de aşteptat că denigratorii care au pândit statornic până acum pe lângă gaura cheii, prinzând de veste că de fapt uşa nu este încuiată, să se bulucească acum într-un teritoriu despre care nu ştiu nimic, sau aproape nimic.
În zadar să le mai vorbeşti unora ca aceştia despre tainele adevărate ale credinţei, despre puterea dragostei şi a morţii, despre Psalmi, despre mireasma bucuriei de a citi pravila serii, despre candela vecerniei sau despre Pateric… Ei nu le vor vedea nici cu de-a sila pe acestea, ci numai răutăţile omeneşti dilăuntru, slăbiciunile, ratările! Nu vor vedea decât prilejurile de sminteală scornite, sau chiar pe cele reale, care pun în lumină vieţile falsificate ale unora dintre bisericanii greşelnici, vrând să anticipeze cine va pierde şi cine va câştiga în cursa „nebună” spre Rai.

            Denigratorii ştiu exact cine, unde, cum şi de ce s-a greşit şi mai ştiu să confunde de minune Biserica cu precarităţile omeneşti, cu ambiţiile şi deşertăciunile de toată ziua. Ei bine, pe undeva, în acest labirint al deconspirărilor, în acest hăţiş al destăinuirilor, mai mult sau mai puţin instituţionale, ceva e în neregulă, undeva e o mare primejdie.

            Mi-au aţinut calea zilele trecute doi domni care s-au recomandat a fi oficiali ai serviciului român de „imunitate” publică, persoane care fără nici o legitimare expresă m-au invitat la un dialog despre situaţia hirotoniei femeilor în Biserica Secretă, subiectul având oarecum tangenţă cu un articol de-al meu mai vechi din revista parohială „Pridvorul de Sus”. Mi-am zis atunci în barbă: Măi… să fie ! Da’ de când a devenit Biserica instituţie de interes strategic în România?! Ce mare conspiraţie împotriva naţiei poate tocmi o sectă ca a lui Dogaru de la Tecuci, cea a „pucioşilor” din Dâmboviţa, cea a ţăranului Marin din Ioneştii Argeşului sau cea a dizidenţei „divorţate” conduse de răspopitul Preoteasa??!! Ce interese strategice sunt vizate de aceştia, în ce fel pun ei în pericol starea naţiunii …?! Dumnezeu ştie! Cert e că oamenii cu adevărat serioşi nici nu le bagă de seamă acestora. Credincioşii ortodocşi nici atât! Am întâlnit mulţime de oameni care nu dau doi bani pe toate scenariile de la Ioneşti sau de la Pucioasa şi nici nu concep să-şi strice vremea deschizând măcar la întâmplarea vreo carte cu inepţii „teologhiceşti” de-a lui Dogaru. Aşadar, cine se teme de „noaptea” sectarismului?!

            Există vreo autoritate serioasă în România care să ia în calcul vreun pericol potenţial provocat de aceşti mici sectari bezmetici? Nu cred! Biserica nu se teme în nici un caz de spectrul vreunei destructurări ipotetice provocate de un asemenea segment de „concurenţă”. Biserica Ortodoxă nu abordează relaţia ei cu societatea din perspectiva vreunei concurenţe! Ea nu se defineşte ca o autoritate publică opozabilă vreunui sistem social, vreunei organizaţii, vreunei structuri – fie ea chiar şi structură sectară.

            Biserica e un mod de viaţă, un fel de a respira, un izvor spiritual care adapă, o adâncă lumină în care deosebeşti duhurile şi îţi înţelegi menirea vremelnică, dar mai ales pe cea veşnică. Acest lucru nu-l înţeleg nici cei din sfera politicului, care vor s-o apere de fantomele trecutului, şi nici cei care, dimpotrivă, se silesc să o incrimineze. Acest lucru nu-l înţeleg nici securiştii rezidenţi care mai cred că pot fi de folos adunând informaţii diverse… încă! Noi nu avem nevoie să fim apăraţi de nimeni decât de Dumnezeu. Noi suntem chiar obştea mare a credincioşilor puşi odinioară la zidul osândei şi al discordiei comuniste, o obşte care nu poate fi coruptă şi nici măsluită de vreun fals raport politic. Noi suntem Biserica: eu, tu şi acela care cu umărul lângă umărul tău aprinde sfios vreo lumânare în numele viilor şi morţilor neamului; Biserica eşti tu, cu toată casa ta, cu preotul satului tău, cu toţi prietenii şi neprietenii, cu necăjiţii şi voioşii timpului tău. Din pricina aceasta încerc a-i „sili” pe toţi cei care prea lesne se detaşează de rosturile Bisericii, simţindu-se şi vorbind ca unii din afară, să priceapă cuminte că de altminteri noi toţi suntem înăuntru, într-o grădină pe care însuşi Dumnezeu o îngrijeşte, o ocroteşte şi o ocârmuieşte. E scris: porţile iadului nu o vor birui!

            Relele din Biserică vor înceta abia când relaţiile sale interne, slujirea, mijloacele, lucrările, vor înceta să mai poarte cu ele vreun sens politic, vreo amprentă a curentelor şi orientărilor vremelnice. Lucrarea Bisericii nu poate fi decât una singură: aceea de a călăuzi obştea spre descoperirea Adevărului care duce la mântuire. Greşelile unora dintre noi persistă şi acum tocmai pentru că prea adesea confundăm planurile – încă !

            Să ne fie limpede odată pentru totdeauna: mântuirea nu are nicidecum vreun substrat politic! Mântuirea înseamnă să vezi în ochii celui din faţa ta marea revelaţie a Bucuriei. Şi când la capătul dorului acestuia va şedea de partea cealaltă a mesei de Cină însuşi Hristos, vei şti cu adevărat că bucuria nu ţi-a fost nicicum vremelnică şi nicidecum zadarnică. Va spune atunci Dumnezeu: Vino ! Aşază-te întru bucuria Domnului tău … !

            Amin zic, Doamne ! Aşa să fie !

(.L.G.)

 

Pecetea determinărilor

L.G.

     Atunci când ne propunem să vorbim despre libertate avem şansa unei recapitulări de sens. Orice dezbatere despre sensul libertăţii este o „libertate” în ea însăşi, o recapitulare a parcursurilor unor generaţiile trecute, sau a posibilităţilor unora prezente ori viitoare; afară numai dacă o astfel de virtualitate rulează sensul interzis al istoriei.

     Libertatea însăşi se doreşte a fi un curent, o logică transcendentă a relaţiilor dintre factori, un ideal uneori împlinit, alteori mult aşteptat. Ridicolul situaţiei stă însă în faptul că tocmai acum când ni se pare că am fi atins un anumit fel de elevaţie, un anumit discernământ social valabil, începem să percepem libertatea nu ca pe o instituţie necesară, ci ca pe o premiză facultativă. Avem dreptul să ne simţim liberi, însă nu este obligatoriu să fie adevărat! Ridicol! În aceste condiţii pare-se că nu instituţia libertăţii dă caracterul durabil al persoanei, ci doar un anumit spirit interior al relaţionării noastre cu lumea, reacţia singularităţii noastre la ambientul posibil. Accentul libertăţii se mută astfel de pe osatura ei publică – de pe structura ei instituţională – în interioritatea unei speranţe private, individuale, lipsite de sorţi de izbândă. Libertatea încetează a mai fi o proclamaţie publică, o construcţie comună, devenind doar una finalmente individuală, o năzuinţă cvasi-ocultă, subiacentă lumii. Nu mai percepem şansa libertăţii ca pe un eveniment social, ci ca pe un reflex individual la determinările dispuse gradual în viaţa noastră. Credem că suntem liberi şi ne mântuim tocmai în măsura în care reuşim să trăim evenimentul acestei credinţe. Peste tot şi peste toate însă, se întind tentaculele determinării.

     Avem un rol social, o recunoaştere, un rost precizat, o funcţionalitate specifică, o condiţionare valabilă; toate acestea nu înseamnă altceva decât că suntem perfect înfăşuraţi în această ierarhie a determinărilor existente în viaţa noastră; şi a ne mântui de determinare pare a fi o opţiune a martirajului.

     Am citit şi eu, ca mulţi alţii dintre colegii mei, apelul părintelui Iustin Pârvu prin care îndeamnă poporul dreptcredincios să ceară autorităţilor române abrogarea legii care permite îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor. Am aşteptat reacţia oficială a autorităţii noastre ecleziastice. Am văzut reacţia anumitor medii culturale, reacţia credincioşilor obişnuiţi şi am socotit că nu e timp să mai stăm deoparte.

     Mai mulţi cunoscuți mi-au cerut să-mi exprim poziţia legat de aceste frământări prin care trece biserica. Ca o obligaţie de conştiinţă şi ca un drept al sacerdoţiului încredinţat mie prin însăşi taina hirotoniei, mă văd nevoit să mărturisesc adevărul, chiar dacă eu cel păcătoşit nu aş dori cu dinadinsul aceasta: Părintele Iustin Părvu are dreptate ! Este vremea muceniciei ! O mucenicie care vizează în primul rând durerile ieşirii din strânsoarea determinărilor şi mai apoi jertfelnicia până la capăt. „În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar: „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”, zice cu glas de durere părintele, iar eu cred că nu este o chemare la neascultare, ci dimpotrivă un adevăr al ascultării întru Hristos.

     Într-unul dintre cuvintele mele de la amvon am vorbit despre curajul mărturisirii şi despre nevoia de a ne izbăvi de frică. Am vorbit despre fricile noastre de toată ziua: despre iraţionala frică a unora dintre femeii faţă de bărbaţii cu care sunt legate prin taina cununiei – o frică ce aduce, în foarte multe cazuri, căsnicia în disoluţie; Am vorbit despre frica oamenilor de a nu-şi pierde locul de muncă; despre frica de a nu ne vătăma copiii cu toate relele lumii de acum; despre frica privitoare la vremurile ce se arată… Şi am subliniat cuvintele din Sfintele Scripturi care întăresc nădejdea noastră: „Nu vă temeţi ! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei X, 26) „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei X, 28; Luca XII, 4-5).

     Am fost atenţionat că unii dintre credincioşi au perceput intervenţia mea ca pe o invitaţie la adormire, o formă prin care aş fi încercat să justific şi să cer supunere necondiţionată faţă de măsurile abuzive ale unui stat obedient închinat autorităţii globaliste. Cineva a perceput mesajul meu la genul: „Nu vă temeţi de cipuri ! Poftiţi şi vă aplecaţi fruntea !” iar eu am spus „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul…”.

     Am fost încântat să observ că anumiţi ierarhi ai Bisericii noastre, în chip direct (mă refer la atitudinea tranşantă a Sinodului Mitropolitan de la Cluj), sau indirect – prin acordarea unor binecuvântări – acţionează în sensul lămuririi situaţiei create. Am fost încântat să citesc Studiul despre RFID (vezi http://apologeticum.wordpress.com/2009/01/22/pe-arhiereul-nostru-doamne-il-pazeste/) realizat de Pr. Prof. Dr. Mihai Valica cu binecuvântarea IPS Teofan, un studiu precis şi extrem de bine documentat, care vine în sprijinul apelului părintelui Iustin Părvu şi care poate servi spre o definitivă informare a credincioşilor.

 

Să ne vindecăm de disperare !

    Anumite cercuri bisericeşti şi mai puţin bisericeşti aşteaptă de foarte mult timp să se petreacă un reviriment în Biserică. Ascultam zilele trecute o dispută pe tema dacă a existat sau nu a existat un moment ’89 în viaţa Bisericii. Tema e inepuizabilă. Rămâne în studiu. Cert este că preşedintele ţării recunoaşte umil eşecul clasei politice în relaţia cu poporul român, apreciind ca valabilă soluţia adoptată de Biserică în relaţie cu acelaşi popor, de unde avem a decela asupra consensului că în Biserică nici n-ar fi nevoie de vreun moment ca cel reclamat de disputa sus amintită. Să admitem că pe mai departe rămân valabile accentele dictatoriale, centraliste, despotismul mistico-administrativ, secularismul unei rutine liturgice cu semnificaţii ambalate în cutii pe care scrie „fragil”, discursurile super-o-ficiale despre natura ascultării (a se citi supunere), a smereniei (notăm umilinţă), promovate insistent de o elită gudurătoare, linguşitoare, bine antrenată să-şi protejeze funcţiile şi locurile de întâietate la ciolaniada românească postdecembristă ?!

     Nu! Aşa ceva nu mai poate rezista încă! Suntem suficient de capabili să înţelegem că însăşi vremea, adică rigoarea timpului, ne cheamă la o altfel de aşezare în pagină a lucrurilor. Biserica îşi anunţă condescendent potenţialul de coordonare cu statul, deşi încă acest gen de coordonare nu devoalează sub nici un aspect subordonarea ei mascată sub disponibilitatea autorităţii seculare de a oferi salarii clerului. Mai pe înţeles spus, e limpede pentru oricine că cine te plăteşte acela te stăpâneşte. Puţini ştiu însă că ritualul semnării statului de plată înseamnă pentru preoţii din mediul rural în special să completeze o formularistică neacoperitoare în realitate. Adesea semnătura de primire este însoţită de chitanţele privitoare la reţinerile cuvenite salarizării, cote, impozite, şi alte cotizaţii. Pentru foarte mulţi dintre fraţii noştri preoţi ziua de salariu este practic ziua executării viramentelor către fondul de impozitare şi fondurile aferente pensiei, sănătăţii etc… Aşa ceva nu înseamnă salarizare de la stat! Mai degrabă este procedura mascării sumei de impozitare sub forma unor instrumente contabile de predare-primire. Statul nici nu dă, nici nu primeşte. Se semnează însă actele care certifică anume faptul că ne dă atât cât primeşte.

     Lucrul acesta îl cunosc foarte bine confraţii noştri care în ziua de salariu nu pleacă de la protoierie cu mai mulţi bani în buzunar decât cei cu care au venit de acasă. Cert este că preotul a rămas pe mai departe şi după `89 la cheremul unei relaţii pecuniare directe cu credinciosul, sistem cât se poate de vătămător pentru imaginea lui şi pentru demnitatea preoţiei în general. Dacă în regimul comunist, sub masca unei inerţii tradiţionale, preotul a fost lăsat de izbelişte în seama „negocierii” veniturilor sale cu proprii credincioşi, această nenorocire s-a perpetuat şi după revoluţie încoace, nedorind nimeni să sesizeze acest aspect fundamental: preotul (cu sau fără studii universitare) este în continuare un cerşetor public, care îşi hrăneşte familia din „obolul” credincioşilor, pe principiul fundamentat biblic: „cine munceşte la altar de la altar să mănânce!” si „să nu legi gura boului care treieră”! Vă rog să notaţi că la altar nu se mănâncă bani, ci Sfânta Împărtăşanie, dar pe de altă parte să observaţi că preoţii au şi ei, ca oricare om de pe lume, nevoi financiare fireşti, au copii de întreţinut şi familii de susţinut.

 

Suntem naţiunea unei “stări de sănătate” manipulate

     Aglomerările urbane caracteristice metropolelor lumii au forţat oarecum constant reflexul unei diversificări a spaţiilor vizibile, reflexul construirii unor facilităţi curente. Arhitecţii aşezărilor urbane au avut dintotdeauna misiunea dificilă de a pune proporţia cuvenită între nou şi vechi, de a gândi ambiente globale, de a construi un spectru vizibil confortabil, spaţii de tezaurizare a unor specificităţi identitare, istorice, culturale zonale. La noi tendinţele în acest domeniu se disting încurajator prin efortul unor edili locali de a-şi reinvesti mandatul de imagine în relaţia cu proprii electori potenţiali pe care periodic se antrenează a-i hrăni cu pâine şi circ.

     Treceam zilele trecute prin piaţa centrală a urbei noastre şi – o spun fără intenţia de a fi răutăcios – am înţeles intens ce înseamnă să trăieşti cu adevărat într-un Târg de mare reputaţie, ca al nostru: muzică rurală tri-li-lită, bere, mici, greaţă, feţe de oameni respirând chinuiţi fumul de bodegă, aurolaci, chiştoace de ţigări aruncate printre scuipaţi, mâini în buzunare, tatuaje cu inimioare şi sirene deformate, ori declaraţii de genul „Fane love  Gica” încremenite sub aerul tâmp, irespirabil, din care greu vei fi înţeles cu adevărat semnificaţiile cuvenite momentului.
     În afara definirii reale a oricărui diagnostic al unei astfel de lumi, pe de cealaltă parte a culoarului politic de pe la noi, ministrul sănătăţii se căzneşte să afle câte ceva despre starea de sănătate a naţiunii. Hrăniţi abundent cu E-uri, coloranţi şi arome diverse cu gust aditivat încercăm a revendica pe mai departe nevoia legitimă de a ne ostoi posturile de miercurea şi vinerea cu legume din cele mai colorate, turceşti şi româneşti, producte cu gust de cauciuc, de gumă arabică şi acid ascorbic, benzoat de sodiu ori acidifianţi diverşi. La un anumit nivel chimic filtrele noastre subcelulare blocate în obraji pământii încearcă să ne convingă să scoatem din buzunar parale mai multe pentru o alimentaţie ecologică. Pesticidele acumulate ani de-a rândul în păşunile româneşti refuză să-şi delimiteze prezenţa în emulsia albă pe care cei mai mulţi dintre noi o amestecăm în cafeaua de dimineaţă şi căreia numai profanii obişnuiesc a-i mai spune lapte.

     Starea de sănătate a naţiunii trebuie să fie una grozav de bună! Numai că între timp suntem siliţi a căuta „naţiunea” pe unde s-o fi ascuns ?! Ceea ce vedem frecvent la buletinele de ştiri, să reprezinte cu adevărat starea naţiunii ?! Dacă-i aşa, apoi nu poate fi vorba decât despre o naţiune pe care greu încerc a o recunoaşte. Unde este România cuminte, România modelelor sociale elevate, România cărturarilor noştri, România unor serioase programe de educaţie şi socializare a culturii ?!
      Nu înţeleg ce s-a putut întâmpla cu această Românie pe care o caut şi în care nădăjduiesc încă. Aştept ca Ministerul Culturii să-şi formuleze o doctrină coerentă privind restaurarea imaginii României, să dezvolte campanii de culturalizare, să intervină în forul legislativ al ţării cu un proiect de lege care să reglementeze situaţia grilelor de programe ale instituţiilor TV şi de Radiodifuziune (chiar dacă acestea ar avea un patronaj privat), mijlocind pentru promovarea corectă a ştirilor şi informaţiilor de interes naţional, public. Gândesc că mediatizarea la scară mare a unor ştiri care se referă numai la un interes restrâns este cu totul nepotrivită şi neconcludentă pentru realitatea curentă pe care o parcurgem. În afară de relatările privitoare la spaţiul politic, sport şi vreme buletinele de ştiri par a fi clonate, corespondenţii din teritoriu difuzând aceleaşi amănunte ale vreunei întâmplări izolate. Toate jurnale vorbesc despre senzaţionalul imediat, anunţurile limitându-se mai tot timpul la natura unor rubrici de fapt divers.
     Pare a fi extrem de dificil pentru aceşti creatori de programe să dea informaţia globală a fenomenului, să surprindă nuanţe, să te introducă în problematica diversă, de natură politică, socială, economică. Lipsesc aproape cu desăvârşire ştirile culturale, ştirile despre spectacole, expoziţii, apariţii editoriale, ştirile din domeniul investiţiilor, anunţurile referitoare la piaţa muncii, despre re-profesionalizare, ştirile despre activitatea unor instituţii care administrează fonduri importante în stat şi a căror activitate trebuie să fie una transparentă, ştirile despre programele derulate la scară naţională, despre strategiile politice ale ministerelor, despre finanţări şi proiecte, în ultimă instanţă lipsesc ştirile despre perspectiva globală a societăţii româneşti.
     În lipsa unei viziuni clarificatoare ce putem vedea şi auzi toată ziua?! Amănunte dureroase din spaţiul casnic sau din imediata apropiere a casei, violenţe, ucideri, abandon familial, accidente cu morţi şi răniţi. Mai apoi imagini focalizate asupra unor lideri „second hand” care întreţin interesul public cu vreo glumiţă ieftină, sau cu vreo declaraţie, aşa zis incendiară, despre ce au mâncat la masa de prânz.

 

Rânduiala primirii Sfintei Împărtăşanii

Referat de conformitate

asupra canonului 101 al Sinodului Trulan (quinisext) 691-692, 

privitor la rânduiala primirii Sfintei Împărtăşanii

 

Rostul sinodului desfăşurat în Constantinopolul anilor 691-692, la convocarea împăratul bizantin Iustinian al II-lea (685-695 şi 705-71), sub titlul de «al doilea sinod trulan» – după numirea sălii boltite a palatului imperial în care se ţinuse în condiţii similare cel de-al şaselea sinod ecumenic, a fost acela de a ratifica un număr de 102 canoane cu caracter disciplinar liturgic şi doctrinar, care nu fuseseră încă definitiv redactate şi proclamate la încheierea sinoadelor constantinopolitane precedente.

Recunoaşterea unei autorităţi egale a întâistătătorilor Constantinopolului cu cei ai Romei, condamnarea celibatului preoţilor promovat de Biserica Romană, corectarea unor practici şi obiceiuri apusene privitoare la sărbători şi posturi, au dus la refuzul occidentalilor de a recunoaşte validitatea şi autoritatea Sinodului Trulan. Pentru motivele arătate teologii latini au contestat caracterul ecumenic al sinodului, iar la momentul încheierii lucrărilor, fără a avea legitimitatea necesară, papa Serghie al Romei, într-un mod cu totul injust, a acuzat lipsa de autoritate canonică a celor peste două sute de episcopi răsăriteni participanţi, refuzând să semneze documentele sinodale care i-au fost trimise spre semnare. Biserica occidentală nu a recunoscut niciodată cele 102 canoane disciplinare ale acestui sinod, deşi anumiţi episcopi romani, precum papii Constantin, Adrian I sau Ioan al VIII-lea s-au arătat deschişi în a observa formulele discutate la Constantinopol, în măsura în care acestea nu ar contrazice decretele Romei. Neacceptarea de către Biserica Romană a rezoluţiilor încheiate la anul 692 se înscrie între primele semne ale unei fracturi spirituale, canonice şi doctrinare ce avea să se adâncească semnificativ între Răsărit şi Apus până la ruperea definitivă din 1054.

Acest sinod, numit şi «quinisext» (adică al cinci-şaselea ecumenic), a fost considerat ca o întregire canonică a sinoadelor din anii 553 şi 680-681 de la Constantinopol, reprezentând în istorie un moment decisiv al afirmării viziunii de administrare a autorităţii Bisericii, dar şi un moment de construcţie, de sinteză şi de evaluare a resurselor canonice ale ei. Sinodul a consemnat, a studiat şi observat întreaga literatură canonică anterioară, în dorinţa de a oferi Bisericii un instrument disciplinar, cu ajutorul căruia să fie ocârmuită viaţa bisericească de aici înainte.

Tezaurul canonic alcătuit de Biserică dintru începuturi şi până la Sinodul Trulan, în temeiul înaltei autorităţi sinodale aşezate la Constantinopol sub lucrarea Duhului Sfânt, prin canonul 2 al acestui sinod a primit o deplină confirmare (pecetluire) adică o deplină recunoaştere (fără înnoire ori strămutare), aceasta însemnând de fapt prima codificare canonică a referinţelor sinodale existente la acea vreme, precum şi a rânduielilor stabilite ocazional de un număr de Sfinţi Părinţi în legătură cu problemele practice ale vieţii bisericeşti.

 

*

norul cetăţii

primejdia mărilor

zădărniceşte

 *

 

Ce anume i-a smintit pe iudei ?!

(Osea 7, 13-15)

            Sunt aproape 2000 de ani de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost omorât de iudei. Zdrobitoarea dovadă a dumnezeirii Sale avea să se arate îndată, prin învierea slăvită a Celui ascuns în mormântul pecetluitei morţi, însă nici acest fapt nu a înmuiat întru nimic inimile, nu a deschis ochii şi nu a convins conştiinţele îmbâcsite de rigoarea Legii, a celor ce cu nesocotinţă puneau preţ mai mult pe litera decât pe evidenţa Adevărului. Paradoxal este cum un popor care prin constituţia lui spirituală aştepta venirea lui Mesia, nu a recunoscut în viaţa, cuvintele şi lucrarea Domnului indiciile care dădeau mărturia împlinirii acestei aşteptări în Hristos.

 

*

lasă inima

dorurilor slăvite

flori să aprindă

*

 

Cartea lui Eli

Un film care dezgoleşte osatura social-politică şi determinările curente ale veacului de balastul perfid al instituţionalizării. Când toate mecanismele sociale sunt deconstruite, lumea fie rămâne descoperită în faţa abuzurilor, fie se eliberează de sensul unor restrângeri comunitare inoperabile. În faţa acestui cutremur identitar persoana singură, solitară, hotărăşte să ia în piept rostul său pierdut iremediabil şi să-l restaureze, dar nu atât de singură cum s-ar crede la prima vedere, ci având pe Dumnezeu drept partener şi sens sigur de mers.

Filmul ne învaţă să vedem că asigurarea unui echilibru interior nu vine nici de la încrederea în sine şi nici de la abilitatea de a ocoli dezastrele, ci rezidă doar dintr-o profundă legătură cu Dumnezeu în care crezi nestrămutat şi care te ocroteşte pretutindeni. The Book of Eli este o alegorie despre lumea noastră de acum şi de totdeauna, un poem despre încrederea deplină în ajutorul şi ocrotirea dumnezeiască şi despre salvarea lumii prin credinţă. O temă profundă, atent administrată de la un capăt la altul al istoriei. Scenaristul Gary Whitta şi fraţii Allen şi Albert Hughes – regizorii acestui film – ne invită să explorăm limita până la care se poate manifesta substituţia unei stratificări sociale aflate în derivă, o lume profund distorsionată de efortul reconfigurării etajelor ei de autoritate publică şi totuşi capabilă să-şi revigoreze tentaţia restituirii drepturilor, ori să descătuşeze libertăţile personale.

 

*

cascada din vis

numără blând stâncile

inimii mele

*

 

Tatăl meu cel viu

Un exerciţiu de reflecție care pledează nu pentru o “iniţiere” în sens propriu, ci pentru curajul unei relaţii directe cu realitatea în care crezi. Credinţa este forma supremă de libertate. Hristos a dorit să faci cu el saltul peste orice graniţă a închipuirii, aducându-te în faţa realităţii morţii pe care o poţi birui prin credinţă. Dar mai mare decât credinţa este nădejdea; şi mai mare decât amândouă e dragostea; şi mai înalt decât acestea toate este curajul.

 

 *

descopăr minuni
sub lespedea apelor
stropi de lumină

*

 

Rugăciunea celui ferecat în temniţa neputinţelor vieţii

Îndurate Doamne, Cel mult milostiv şi plin de bunătate, Domnul puterilor şi Împăratul veacurilor, cu frică şi cu ruşine, întru cutremurare şi cu pocăinţă Te chem să vii în casa cea surpată a inimii mele şi iarăşi cu osârdie Te rog: vino Doamne

 

 

*

 

rouă în iarbă:
stele pierdute prin flori
înfiorate

 

*

 

„Să răscumpărăm împreună, în rugăciune, timpul pierdut !”

        Interviu cu părintele Lucian Grigore,

parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Piteşti

  

- Ştiu că vă pasionează problema timpului, viziunea despre timp, de aceea mă gândesc să aducem în discuţie aici o astfel de temă, în fond, esenţială pentru itinerarul nostru în această lume. Părinte, tot mai mult în discursurile elitiste, în mass-media chiar, se vorbeşte despre timp sacru, timp profan şi, mai ales, timp liber. Pentru unii sunt noţiuni mai mult sau mai puţine cunoscute…Învăţătura creştină cum „defineşte” timpul, luând în considerare şi conotaţiile de mai sus?

 

Destăinuire

       Întru puterea harului Sfântului Duh, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu Tatăl şi întru sfărâmarea, îngroparea şi învierea din morţi a Fiului Său şi Răscumpărătorului nostru, lumina cea pururi vie răsărind din scripturile Vieţii s-a revărsat cu bogăţie peste inimile noastre până în ziua de astăzi.

        Cuvine-se dar, călăuzind simţirile noastre după măsura vestirilor celor de taină, să ne ridicăm la înălţimea chemării de acum hotărâtă nouă spre răsplătire veşnică întru bucurie, şi cugetând adânc la cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru, câştig să luăm din ascultarea mărturisirii predanisite, ca nu cumva potrivnici să ne facem Cuvântului.

          Şi păzind întocmai cele vestite nouă întru dragostea nesfârşitei Sale milostiviri, să ne alipim nu numai cu inima, ci şi cu tot cugetul şi cu tot sufletul şi cu făptura noastră întreagă, bunei vestiri a lui Dumnezeu.

 

În vârful lumii

În vârful lumii tristă şi mistuită-n flăcări
e crucea Ta întinsă si mâna mea ce-o porţi,
când îmi cuprinde pieptul îmbrăţişării Tale,
când mă aduna-n taina îmbrăţişatei morţi.
 
E crucea Ta o rana, stâlp spre blestemul sortii,
mirarea mea întreagă ca Te-am văzut cum mori,
Dar Tu ieşind de-acolo din vâlvătaia morţii
cu rana Ta deschisă m-ai învăţat să mor.
 

 

Mel Gibson şi “Patimile lui Hristos”

- dialog cu părintele Lucian Grigore –

 

“Un asemenea film nu trebuie văzut în sălile de cinema, el trebuie văzut cu inima îngenuncheată în camara ascunsă a rugăciunii!”

 

 

Mel Gibson and “The Passion of Christ”

- conversation with Reverend Father Lucian Grigore  -

Such movie should not be watched in theatres, it should be watched with a kneeled heart in the mystic chamber of prayer!

 

„Eli, Eli, lama sabahtani ?!”

             Marea Taină a credinţei noastre este aceea că Dumnezeu n-a voit să păstreze pentru Sine nici un secret privitor la mântuire. Dumnezeu a voit să ştim tot Adevărul pentru ca acest Adevăr să ne facă liberi.